Din balcon la curte
Sătui să privească răsăritul cocoţaţi în balcoane de bloc, românii dau năvală la cumpărat şi, mai ales, la construit case. Banii nu sînt o problemă: băncile dau, riscă, doritorii iau şi riscă deopotrivă. În oraşele mari, mai cu seamă, e ca la concurs, cine găseşte un împrumut mai repede cîştigă dreptul de a spera să se mute în casă nouă pînă de Crăciun. Suprema bucurie pentru întreaga familie, chiar dacă la mutare nu sînt încă toate geamurile puse, nu funcţionează centrala electrică, iar meşterii n-au terminat de montat parchetul decît în living. Sau în sufragerie, mă rog... N-are importanţă. Important, cu adevărat, este că au reuşit să plece din cutia de chibrituri numită apartament cu două camere şi acum pot să ia masa pe terasă cît încă mai e frumos şi nu ninge. E adevărat, de pe terasă nu se vede mai nimic: doar gardul din faţa casei şi, dincolo de gard, un alt perete de casă, al vecinului sau, în cel mai bun caz, garajul lui. Cîteodată, dacă e o casă nouă, construită într-un sat vechi la margine de oraş - unul dintre acele sate în care căsuţele mici sînt îngropate pe zi ce trece de vilele descălecătorilor cu bani, paraşutaţi din balcoanele de bloc -, e foarte posibil ca terasa să dea spre cocina de porci a vecinului sau spre coteţul de găini. În oraşe nu mai e loc. S-a luat orice palmă de pămînt, indiferent de vecinătate. Ştiu un amic a cărui curte e lipită de morgă şi crematoriu. N-are a face. A ridicat casa şi acum aşteaptă să intrăm în Uniunea Europeană ca să intre şi el în casa cea nouă. A citit, s-a informat, s-a documentat şi e convins că, de la 1 ianuarie 2007, România va fi obligată să închidă crematoriile. Din acel moment, e convins că va demonstra tuturor, inclusiv membrilor familiei care privesc acum cu groază ideea de a pleca din apartamentul de bloc pentru a deveni vecini cu autopsierii, ce idee bună a avut investind banii într-o casă. Fie ea şi lîngă crematoriul şi morga Spitalului judeţean! S-a construit şi se construieşte peste tot: în parcuri, pe foste gropi de gunoi, în locul spaţiilor verzi dintre blocuri sau, pur şi simplu, între blocuri. Bucuria de a evada dintre betoanele apartamentelor pare să fie suficient de mare încît să-i facă pe unii să ignore faptul că se mută, de fapt, între betoane şi mai mari. Ştiu o casă, lîngă Bucur Obor, din care nu se vede niciodată soarele. E o casă pitită exact între patru mastodonţi cu zece şi treisprezece etaje, din care, colac peste pupăză, se aruncă, în fiecare seară, sticle, cotoare de măr şi de varză, colace de WC sau pamperşi, fix pe acoperiş. Priveliştea e dezolantă, proprietarii sînt cu nervii la pămînt. O plimbare de sfîrşit de săptămînă prin zonele de la marginea Capitalei se poate transforma în ore de uimire: s-a construit ca la balamuc, şi expresia trebuie luată ca atare. N-au fost reguli, nu există în continuare. Cînd plouă, cartierele rezidenţiale din Pipera, în care s-au înscăunat domni ai locurilor îmbogăţiţii tranziţiei, arată ca un tablou în acuarelă uitat în ploaie. Prin vilele cu două, trei sau patru etaje pătrund puhoaiele din drum şi e deja familiară imaginea unuia din Becali cu pantalonii suflecaţi şi cu găleata în mînă, aruncînd în şanţ viitura pătrunsă în curte. S-au betonat ziduri şi curţi, dar drumurile şi şanţurile au rămas de ţară, ca un semn clar al vremurilor sub care trăim, un timp bizar, cu faţă de clovn, în care un ochi rîde şi altul plînge sau, ca să păstrăm ceva din atmosfera locurilor descrise mai sus, în care se bea whisky la poartă din păhăruţe de plastic. Şi, pentru că nimeni nu ştie prea bine dacă locuieşte la ţară, la oraş sau, măcar, într-un viitor oraş, ţinuta de zi e o combinaţie bizară, dar foarte des întîlnită pe uliţa principală: se poartă treninguri de firmă cu pantofi asortaţi la vipuşcă. La marginea marilor oraşe sau chiar în pîntecele lor se naşte şi creşte noua Românie. E o Românie urîţică, parvenită şi obraznică, dar n-avem ce face, pentru că e a noastră şi seamănă cu noi.
