Dictatura politică în România

între un trecut cunoscut şi un viitor nebulos Mă întreb cît sîntem de corecţi cînd aruncăm, integral, vina trăirii dictaturii dinaintea anului 1989, numai pe importul dictaturii Rusiei sovietice sau pe umerii lui Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu. Cred că mai corect este să recunoaştem că avem şi noi o mare parte de vină pentru abisul dictatorial în care am decăzut înainte de 1989. Teama noastră ancestrală de a ne opune răului, atîta timp cît nu se exercită nemijlocit asupra propriei persoane, ne-a făcut să-l lăsăm să crească şi să se extindă pînă ce ne-a oprimat pe toţi. "Capul ce se pleacă, paloşul nu-l taie"! Oare cît este de veche această zicală românească care aproape că ne defineşte? Ar trebui mai degrabă să ne întrebăm de ce, spre deosebire de noi, în ultimele sute de ani, nu a existat dictatură în SUA, Franţa, Anglia, Ţările Nordice, iar sub comunism, aerul era mai respirabil în ţările vecine: Polonia, Ungaria şi chiar şi în Bulgaria, ale căror posturi TV le urmăream, cu antenele montate pe acoperişurile caselor noastre. Răspunsul nu poate fi decît unul singur. Pentru ei, apărarea demnităţii este, de multe ori, un impuls mai puternic decît frica de "paloş". Gîndul meu merge însă mai departe. Şi nu poate să nu mă facă să mă întreb dacă mai este posibil ca în România postdecembristă, după dispariţia marilor tirani, să mai reapară acest monstru numit dictatură, indiferent de forma ei de manifestare. Cu durere, dar şi cu o curiozitate uşor perversă, urmăresc ce se întîmplă în mica familie a unui mare spital bucureştean, care este Spitalul "Colentina", care numără vreo 1.000 de salariaţi. Aici, în această insulă medicală din România, se petrec fapte care pot fi considerate un adevărat "laborator experimental" în care, fără mari eforturi de analiză psihosocială, poţi identifica mecanismele instalării dominaţiei discreţionale asupra oamenilor. Primind în schimb avantaje mai mici sau mai mari, sau de frică, am constatat cu uşurinţă cum colegii, indiferent de poziţia lor în ierarhia spitalului, au acceptat treptat să se transforme în nişte "furnici" fără personalitate, aşa cum eram noi înainte de 1989. La putere, s-a instalat un cuplu care reproduce, aproape pînă la identitate, cuplul care a sfîrşit atît de tragic în decembrie 1989. El, tînărul conferenţiar univ. Sorin Simion, cu puţini ani în urmă un ilustru anonim, este, de cîţiva ani, directorul general al Spitalului "Colentina". Ajuns, cu regret şi cu ajutorul meu, într-o funcţie nesperată, începe imediat să facă "ordine". Pentru luarea oricărei decizii, nu simte nevoia să se sfătuiască cu nici unul din profesioniştii consacraţi ai spitalului, indiferent dacă este vorba de sectoare medicale îndepărtate de specialitatea lui medicală. El ştie tot şi se sfătuieşte probabil numai cu soţia sa, Ioana Simion, medic anestezist, cu care se conversează la telefonul mobil cel puţin de două-trei ori pe oră, indiferent de locurile în care se află fiecare. Pentru toate nedumeririle pe care le trezesc măsurile manageriale ale doctorului Simion, de multe ori absurde, are un singur răspuns: "pentru că aşa vreau eu". Au căzut ziduri, s-au modificat destinaţii ale unor spaţii, s-au vîndut sau închiriat, unor particulari, sectoare-cheie ale activităţii instituţiei, în condiţii numai de ei ştiute şi fără beneficii evidente pentru spital, totul făcut într-o deplină discreţie faţă de conducătorii diferitelor compartimente medicale (şefii de secţii medicale) care se trezeau în faţa faptelor împlinite. Directorul general a hotărît, cu bună ştiinţă, să lase să se distrugă o clădire cu o arhitectură generoasă, construind alături un grup de garsoniere pentru medicii rezidenţi cu stagii în Bucureşti. Este un gest filantropic, dar frustrant faţă de nevoile unui spital vechi, cu clădiri de peste un secol vechime. Faţă de cei care îndrăznesc să aibă păreri contrare, păreri pe care directorul le află rapid prin informatorii răspîndiţi peste tot, devine nemilos. Pe unii îi dă afară, aşa cum a făcut cu mine. Pentru că am îndrăznit să nu fiu de acord cu maniera în care organizează, de trei ani, licitaţiile pentru procurarea unor materiale foarte scumpe, în detrimentul activităţii medicale din Secţia pe care o conduceam, am fost izgonit, fără nici o explicaţie. Am reuşit astfel să devin primul preşedinte în exerciţiu al unei Societăţi Ştiinţifice Româneşti, şomer, exact în domeniul medical al cărui preşedinte sînt (Chirurgia Ortopedică şi Traumatologică). Pe alţii îi mută în poziţii profesionale inferioare, fără ca cei în cauză să se poată apăra, pentru că directorul Simion are grijă ca angajarea candidatului la o poziţie responsabilă să se facă cu condiţia semnării prealabile a unei demisii nedatate, demisie care devine document de şantaj, dacă persoana devine incomodă. Ceea ce este uluitor este că aceste fapte ilegale sînt făcute la vedere, sînt cunoscute, intrînd aproape în folclor, dar nimeni nu reacţionează. Colegii mei ortopezi, mulţi dintre ei selectaţi de mine şi susţinuţi în pregătirea lor medicală fie direct, lucrînd nemijlocit împreună, fie trimiţîndu-i în străinătate, mă evită acum, mi-au uitat numărul de telefon. Regret nespus şi cred că regretă şi cei mai mulţi dintre ei atmosfera de caldă colaborare (cu mici excepţii) care a existat în acest grup care lucra într-o perfectă armonie. În timpul programului se lucra cu seriozitate, dar se şi ieşea la festinuri împreună. O dată pe an, toţi ne întîlneam în curtea casei mele cu ocazia unei onomastici. La reuniuni ştiinţifice internaţionale mergeam de multe ori, tot în grup. Totul a început să se destrame treptat, prin manevrele abile ale directorului Simion care, din primele săptămîni ale preluării funcţiei, a urmărit, cu obstinaţie, să dezbine, şi asta nu numai în secţia de Ortopedie. Pentru ca, după eliminarea mea din spital, să resimt penitenţa şi mai puternic, timp de peste 10 zile, soţiei mele nu i s-a mai încredinţat să execute nici o anestezie (cred că era tot o interdicţie impusă de director). Ziua ei de lucru, în serviciul pe care nu-l părăsise odată cu mine, se consumă mutîndu-se de pe un scaun pe altul. Evoluţia evenimentelor descrise foarte pe scurt, mi-a adus aminte de sentimentele trăite în 1958, cînd, student fiind, am fost dat afară din Facultatea de Medicină din Bucureşti şi din UTC, ca "reacţionar". Înfierarea mea ca duşman al regimului s-a produs în cadrul unei şedinţe de an, în faţa a sute de colegi, şedinţa fiind condusă de dl prof. Fica, pe atunci şef al UTC-ului pe Facultatea de Medicină din Bucureşti. Colegii mei, cu care mai înainte ieşeam la petreceri şi învăţam împreună, mă evitau, cel puţin ca pe un bolnav contagios. Revenind la momentul actual al Spitalului "Colentina", nici secretariatul serviciului pe care-l conduceam nu a fost uitat. Fosta secretară a fost şi ea gonită, iar cuvîntul de ordine al celor care au înlocuit-o, a fost şi este să nu dea nici o informaţie în ceea ce mă priveşte, în afara faptului că nu mai lucrez acolo. Sînt absolut convins că în purtările malefice ale directorului, o mare putere de influenţă a avut şi o are soţia sa, dr. Ioana Simion. Persoană inteligentă, extrem de ambiţioasă şi în aceeaşi măsură lipsită de scrupule, a făcut tot ceea ce a putut să urce cît mai rapid ierarhia medicală scurtcircuitînd etapele legale. Profitînd de relaţiile soţului său, dar şi de conjuncturi care s-au repetat de două ori, ale schimbării miniştrilor Sănătăţii, moment care, în mod firesc, este marcat de o stare de confuzie, a reuşit, tot de două ori, să obţină şi ce nu avea dreptul să obţină şi ce nu merită să obţină: mai întîi, titlul de medic primar cu trei ani înainte de anii de practică ca medic specialist pe care îi stipula legea, iar în aceste zile - funcţia de şef secţie ATI, în situaţia în care funcţiona ca medic secundar anestezist, într-o specialitate medicală care nu are nimic comun cu Anestezia şi Terapia Intensivă (Igiena Mediului), activitate ştiinţifică modestă şi o activitate de practică profesională la paturile bolnavilor, încă la începuturile ei. Faptul că a urmat între timp mai multe cursuri de specializare i-a crescut bagajul de informaţii, dar în nici un caz experienţa folosirii lor în timp. Este evident că familia Simion nu a uitat cum a ajuns Elena Ceauşescu "marele om de ştiinţă" - sursa glumelor care circulau şi pe care nu le putem uita, cel puţin noi, cei mai în vîrstă. Nu cred că-mi pot acuza colegii că mă evită, indiferent de cît îmi sînt de îndatoraţi profesional, mulţi dintre ei. Faptul că un om cu prestigiul şi poziţia profesională pe care le-am cîştigat după zeci de ani de muncă, a fost îndepărtat cu atîta uşurinţă de un personaj fără nici o autoritate profesională, a fost în măsură să sperie. Ştim cu toţii că nu se obţine cu uşurinţă un loc de muncă şi că fiecare are nevoile şi familia pe care trebuie să le ocrotească. Poate totuşi unii şi-ar fi putut manifesta într-un fel solidaritatea cu mine, pentru că, de fapt, prin acţiunea cu care l-am supărat pe directorul Simion, am încercat să apăr demnitatea breslei, în calitatea mea de preşedinte naţional al acesteia. Mi se pare însă cu totul inadmisibil ca autorităţile să nu reacţioneze, deşi au fost sesizate cu numeroase memorii semnate nu numai de mine personal, ci şi de alţi mari profesionişti din Spitalul "Colentina" care, ca şi mine, nu au mai putut suporta abuzurile pe care le face, fără nici o limită, această familie. Ca şi în timpul lui Ceauşescu, şi în zilele acestea, în Spitalul "Colentina" există privilegiaţi ai familiei Simion, colegi de spital, gata să-i aclame la nevoie. Marea majoritate a oamenilor însă, este adevărat că disimulat (cîtă experienţă am acumulat în cei 45 de ani de comunism să ne exprimăm astfel frustrările), se declară, de cîte ori pot, revoltaţi de atmosfera de teroare care s-a instalat în Spitalul "Colentina", şi-şi exprimă uluirea că o coaliţie politică, care s-a denumit Dreptate şi Adevăr, se arată, cel puţin în această situaţie, indiferentă şi la Dreptate, şi la Adevăr. Tocmai de aceea, DA...!, pînă nu vom progresa civic, România rămîne expusă instalării dictaturii, indiferent dacă ea se va intitula comunism sau altfel. Prof. Dr. Andrei Firică este membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale, Preşedinte în exerciţiu al Societăţii Române de Ortopedie şi Traumatologie.