Despre o şandrama numită Romînia
Spoiala din cuvîntările patriotarde despre România curge în dîre groase, odată cu apele Dunării. Ce-a mai rămas din ţara minunată pe care nu-nceta s-o cînte bardul prin cenacluri înflăcărate? Unde naibii au dispărut trainicele realizări ale Epocii de Aur pentru care oftau, pînă mai ieri, tribunii de tip nou sau nostalgicii vremurilor în care se lăfăiau pe stadioane simbolurile socialismului victorios? Cîte şuturi în fund să le tragem celor care, zîmbind suficient şi ironic, mai aveau puţin şi treceau în dicţionarul cu vorbe de duh rostirea atribuită lui Nicu Ceauşescu, potrivit căreia n-o să apucăm noi nici să vopsim ce-a ridicat tac'su? S-au dus pe apa Sîmbetei şi-n valurile Dunării toate iluziile că România ar fi o ţară ridicată şi aşezată temeinic, dar care n-a reuşit să-şi revină în ultimii ani din şocul dezlipirii bruşte de comunism. De fapt, acum, odată cu furia apelor, avem ocazia funestă să constatăm că locuim într-o şandrama. Că, dincolo de spoiala clădirilor mari şi frumoase ridicate ca semn al prosperităţii prin marile aglomerări urbane, se află o ţară făcută din chirpici şi disperare. România adevărată, România profundă, n-are nimic de-a face cu nazurile celor care intră în pragul unor crize de nervi pentru că n-au avut cîteva zile apă caldă la bloc. România, în fiinţa ei, în pîntece, este România lacustră văzută în aceste zile la televizor (chiar şi de cei care, pînă mai ieri, ar fi rostit în faţa unui sat din chirpici, asemenea ţăranului în faţa girafei, un uluit "Aşa ceva nu există!"). Ne place au ba, ne doare sau nu, trebuie să recunoaştem că trăim într-o ţară de chirpici, care de ani de zile pîrîie din toate încheieturile. Cînd bate vîntul, zboară acoperişurile, cînd vine apa, se dărîmă zidurile. Între timp, ca şi cînd n-ar fi existat drumuri pe care să le bată în căutarea adevărului despre ţara pe care o conduc, mai toţi liderii politici ai şandramalei se dau de ceasul morţii, oftînd în direct, la ore de maximă audienţă, şi apoi îşi dau ochii peste cap, declarîndu-se neputincioşi în faţa furiei apelor. Ceea ce, pe undeva, e chiar adevărat, ei fiind de-a dreptul nevolnici... Cîrpind şandramaua de cîte ori pică, n-avem nici o şansă să ridicăm o ţară. România nu mai poate rezista cu soluţii de moment, cu pomeni electorale sau cu vorbe politicianiste, încărcate de compasiune. Şandramaua trebuie înlocuită cu o construcţie solidă, capabilă să reziste şi în faţa apelor, dar, mai ales, a vremurilor din ce în ce mai grele care urmează. Obiceiul medieval de a trimite la lupta cu apele saci cu nisip şi diguri de pămînt ne arată, mai bine decît orice altă analiză economică sau socio-politică, unde sîntem cu adevărat pe scara civilizaţiei şi cît mai avem de urcat pînă să înlocuim chirpiciul şandramalei. Din poeziile şi cîntecele patriotice despre ţara ca o floare, ca o grădină, ca o mireasă ori ca un soare, n-a mai rămas decît un zîmbet chinuit şi strîmb ca al prostului păcălit la alba-neagra. Rămîne însă valabilă metafora despre România colţ de Rai, mai ales dacă vom continua să stăm cu mîinile în sîn ori în cap, în loc să le punem la treabă.
