Degetoaice

Marian ar putea fi, după orice standarde, un bărbat atrăgător: e înalt şi suplu, muşchii braţelor sunt frumos conturaţi, are trăsături delicate, buze pline, ochii albaştri şi mari. Ar face orice pentru iubita lui, o tânără de 22 de ani care îi scrie, pe zeci de pagini, cât de mult îl iubeşte. Din gesturile sale masculine răzbate însă o senzualitate fragilă şi discordantă, care îi trădează camuflajul.

„Mă simt pustie ca un deşert, singură pe lume, fără tine, dragostea mea!“, mărturiseşte O.R., iubita lui Marian, într-una dintre cele zece pagini ale scrisorii răsfirate în faţa mea, pe patul metalic. Literele sînt pe alocuri înghesuite nervos spre capătul paginii, alteori desenate rotund, cu atenţie, ca şi cum fiecare cuvînt ar fi fost ales cu grijă. „Atunci cînd eşti lîngă mine, doar tu eşti lumea mea: o lume minunată, fascinantă, în care aerul pe care îl inspir are aromă de dragoste. Aroma ta. (…) Eu ţi-am dat cheia sufletului meu, îmi dai şi tu un loc în fiinţa ta? Promit solemn că voi fi un musafir cuminte şi tăcut, voi avea mare grijă de fiecare colţişor din inima ta, voi îngriji fiecare gînd de-al tău, ca pe o floare nepreţuită.“ 

Marian ţine în mîini teancul de scrisori primite de la iubita lui în mai puţin de două luni. Le împrăştie pe jos şi alege cîte o pagină pe care mi-o întinde: aproape că ştie conţinutul lor pe de rost. La gît, poartă, „cheia sufletului“ – legată cu aţă – pe care a primit-o cadou de la prietena lui. Pe O.R. o vede însă doar cîteva momente pe zi, la geam, printre gratii, cînd e scos la plimbare. 

Numele real al lui Marian este Maria Huţanu, are 28 de ani, doi copii, şi este închisă pentru omor la Penitenciarul de femei Tîrgşor. Cînd facem cunoştinţă, îmi cere să îi vorbesc ca unui bărbat, aşa cum i se adresează toate colegele ei. Stă într-o cameră de 17 persoane, în care toate obiectele deţinutelor sînt îndesate pe sub paturi. Spaţiul este atît de strîmt, încît, dacă toate femeile din cameră ar sta în picioare, nu ai avea loc să ajungi pînă la baie. Universul fiecăreia – cutii cu scrisori, lighene, vase, haine – este sub şi în patul metalic. Aici îşi petrec mai toată ziua femeile de la regimul închis, unde e deţinut Marian. 

Curtea penitenciarului Tîrgşor arată ca un oraş la scară mică: aici se află o biserică, „clubul“ în care desfăşoară activităţi deţinutele şi o căruţă ţigănească, cu rol de obiect de decor. Pe spaţiul verde, despărţit de restul curţii prin gărduleţe colorate, sînt împrăştiate grupuri de femei: unele se pensează, altele îşi fac unghiile, se machiază, joacă poker sau lucrează goblenuri. Pe pereţii închisorii sînt desenate, în culori vii, flori şi umbreluţe. Deţinutele, aşezate pe pături sau direct pe iarbă, sînt înconjurate de sticluţe cu ojă, oglinzi, farduri şi căni cu cafea. Majoritatea femeilor sînt machiate, au părul vopsit şi aranjat, poartă fuste şi rochiţe. Printre ele, se distinge cîte o siluetă masculină a celor denumiţi în puşcărie „degetoaice“ sau „băieţei“. „Degetoaicele“ se îmbracă şi arată ca nişte bărbaţi. Poartă pantaloni şi merg legănat, cocoşaţi, pe culoarele penitenciarului, ţinîndu-şi mîinile în buzunare. Unii sînt tunşi scurt sau au muşchi munciţi îndelung în sala de sport, iar alţii au păr pe picioare, pe care şi-l expun ostentativ. Majoritatea au o iubită sau măcar cîteva „admiratoare“ care le caută prezenţa. Cei mai norocoşi stau cu prietena lor în aceeaşi cameră. Aceasta trebuie să facă treburile unei „neveste“ – să spele hainele şi vasele, să facă ordine, să meargă după mîncare la sala de mese –, iar „băieţelul“ îi oferă, în schimb, protecţie şi dragoste. Toţi cei care discută cu „degetoaicele“, inclusiv gardienii, folosesc genul masculin şi poreclele lor de băieţi. 

„Vreau să cînt de bucurie Că eşti cum îmi place mie“ 

Marian e condamnat la 11 ani de închisoare pentru că, în urma unei tentative de viol, s-a apărat şi l-a ucis pe atacator. Are numai şase clase, aşa că citeşte cu dificultate, iar scrisorile i le scrie o colegă. De aproape patru ani, de cînd e la puşcărie, a devenit „degetoaică“, deşi are doi copii acasă, făcuţi cu bărbaţi diferiţi. Timp de doi ani a avut o relaţie cu o fată care, cînd s-a eliberat, l-a uitat. Marian a fost atît de dezamăgit, încît a încercat să se sinucidă şi a băut clor. Pentru că nu a reuşit, a doua oară a înghiţit un ac. 

„Eu cred că dragostea e mai mare între două femei, decît între o femeie şi un bărbat“, spune el. „Cu un bărbat te cerţi, te bate, dar la femei e altfel.“ Prietena lui stă în altă cameră, aşa că nu o poate vedea decît la geam, cînd e scos la plimbare, sau seara, cînd îşi sună familiile de la telefonul public de pe hol. „Ieşim la aceeaşi oră ca să ne îmbrăţişăm şi să ne sărutăm“, spune el. Cînd sînt departe una de alta, comunică prin „ecsive“ (mesaje scrise, primite sau expediate pe căi ilegale între deţinuţi). 

În camera 30, la regimul semideschis, două paturi unite sînt acoperite cu o lenjerie roşie, cu ursuleţi. Aici stau Laura Badea, de 33 de ani, „băieţel“, şi iubita ei, Doina Marin, de 38 de ani. S-au cunoscut în urmă cu patru ani, în puşcărie, cînd executau alte pedepse, iar relaţia lor a continuat şi în libertate. Acum sînt condamnaţi pentru un furt pe care l-au comis împreună. 

Laura, poreclit Lăbuş şi alintat Biţă de Doina, este slab, mic de statură şi negricios. Are sînii mari, lăsaţi, ascunşi sub un tricou larg. Prima oară a fost închis la 18 ani şi, pînă acum, a avut mai multe condamnări care, adunate, fac 12 ani de puşcărie. Pe mîini, are urme de tăieturi de cuţit – s-a „şmenuit“ din cauza necazurilor. Are trăsături dure şi voce groasă, de fumător înrăit. A avut mai multe prietene pînă acum, dar pe nici una nu a iubit-o aşa de mult ca pe Doiniţa. Cu toate astea, Lăbuş are acasă un copil, iar Doina are doi, unul de 7 şi altul de 5 ani, ambii născuţi în puşcărie. „Eu aş lăsa tot pentru ea: familie, copil“, mărturiseşte însă Lăbuş, vizibil emoţionat. „O iubesc foarte mult, mult de tot, e viaţa mea Doiniţa.“ 

Ştie să cînte de la zece ani şi, în libertate, Lăbuş mergea la botezuri şi la nunţi; în puşcărie, a învăţat să „bată“ la lighean. Face pe loc o demonstraţie şi cîntă transfigurat, cu o voce afectată, o melodie ţigănească de dragoste: „Te iubesc oriunde-ai fi“. Doina şi cîteva ţigănci din cameră încep să-şi mişte şoldurile. 

Doina e înaltă şi corpolentă, iar cînd îl strînge în braţe pe Lăbuş, îl acoperă cu totul. „Îmi place mai mult cu Lăbuş decît cu un bărbat, el e mai tandru şi nu mă bate, nu mă chinuie, nu pleacă la femei, cum îmi făcea fostul soţ“, spune ea. „Acum, el e ca soţul meu, îl menajez, am grijă de el, îl spăl.“ Colegele de cameră s-au obişnuit cu ei, nu îi privesc ca pe o ciudăţenie, ci, mai degrabă, ca pe un cuplu normal. „Într-o seară obişnuită, facem ce se poate face între un soţ şi o soţie, decît că, mă-nţelegeţi, n-are scula. Dar ne pupăm şi facem sex ca orişicine.“ 

„Degetoaicele se cred  mai mult bărbaţi decît femei“ 

În general, celelalte deţinute acceptă cuplurile din cameră, cu condiţia să nu îi deranjeze, să nu se certe din gelozie şi să nu facă sex în timpul zilei. „Un cuplu cu probleme e la o cameră de lîngă“, explică Doina. „Fac în ziua mare prostii, iar la cameră nu le convine. Acu’ vreo două, trei zile s-au certat şi au spart geamurile, aşa că le-a mutat garda de acolo. Dar ălea-s nişte panarame.“ 

Una dintre regulile importante pe care trebuie să le respecte „degetoaicele“ este să nu atingă farfuriile sau tacîmurile celorlalte colege. „Din cauză că folosim mîinile, noi avem bunul-simţ de a nu pune mîinile pe vasele altcuiva, decît pe ale noastre personale“, spune Carlos, de 28 de ani, închis pentru furt. Numele lui real este Elena Niţu şi nici pentru el asta nu e singura condamnare. A avut prima relaţie cu o femeie în urmă cu cîţiva ani, în puşcărie, şi, de atunci, a devenit „băieţel“. Este slab, are pieptul plat şi păr pe picioare, iar despre el spune că e „o persoană mai diferită“. „Eu mă jenez de colege şi mă schimb în baie, iar dacă altă fată se dezbracă în cameră, mă întorc cu spatele.“ Relaţia dintre o „degetoaică“ şi iubita ei e derutantă, mai ales că ele se delimitează cu dezgust de „lesbience“: doar „băiatul“ are voie să o atingă pe prietena lui, fără ca aceasta să fie activă în vreun fel. „La lesbience diferenţa e că-şi dă limbi una la alta“, explică Doina. „Nu e ceva normal cu limbi, eu cu o lesbiancă nu aş sta. Mai ales noi, care avem copii, normal că e mai rău. Ne spurcăm noi, ne spurcăm şi copiii, familia. La degetoaice, doar băiatul face cu degetul, nu şi fata. Din cauza asta, în puşcărie, noi sîntem mai bine văzute.“ 

Lăbuş spune că nici nu simte nevoie ca Doina să îi ofere în vreun fel plăcere sexuală. „Eu doar cînd o văd mă simt bine şi nu mai am nevoie de altceva. Şi ea, în felul ei, mă sărută, pune mîna pe mine, în afară de piept şi alte zone mai ruşinoase.“ 

În ceea ce priveşte legalitatea unor astfel de relaţii în penitenciar, lucrurile sînt incerte. Atîta timp cît relaţia sexuală este consimţită, iar cuplurile trăiesc în armonie cu colegele de cameră şi nu deranjează pe nimeni, gardienii nu au nici un motiv să intervină. Cu toate astea, uneori, „băieţeii“ nu sînt prea bine văzuţi de administraţia penitenciarului. O.R., prietena lui Marian, îi cere acestuia într-o scrisoare să fie discreţi: „Aş vrea să merg la muncă şi se zice că o chestie de genul ăsta ar putea să le influenţeze (gardienilor – n. red.) decizia de a mă scoate la lucru. Cică nu le plac fetele care se ţin de prostii, care îşi fac viaţă aici.“ 

Şi în ceea ce le priveşte pe celelalte deţinute, statutul „degetoaicelor“ în interiorul închisorii e destul de confuz: o parte dintre femeile „cinstite“ spun că nu au nimic împotriva lor şi că le tolerează, iar altele spun că le dispreţuiesc şi că le evită prezenţa. Femeile „cinstite“ sînt cele care, deşi închise de foarte mulţi ani, nu s-au „pervertit“ şi nu au făcut sex cu o altă femeie. „Eu îi văd ca pe nişte persoane normale, că stînd atîta timp aici, mie mi se par normale“, spune C.R., una dintre femeile „cinstite“, închisă de 13 ani pentru crimă. „Mai sînt unii care îi marginalizează, în sensul că nu vorbesc cu ei prea mult, chiar deloc, dar eu nu am nimic cu ei.“ 

Gheorghe Maria, de 38 de ani, închisă pentru trafic de droguri, spune că nu a fost niciodată tentată să facă sex cu o altă femeie, deşi „are opt ani de puşcărie, făcuţi zi la zi“. „Nu e ceva normal, dar nimeni nu putem să le conducem viaţa şi fiecare face ce crede că e mai bine pentru el“, zice ea. „Altele le privesc aiurea, care chiar nu vrea să accepte viaţa asta a lor.“ 

În închisoare, „lesbiencele“ sînt văzute „mai prejos ca degetoaicele“, pe care chiar „băieţii“ le privesc cu dezaprobare. „«Degetoaicele» se cred mai mult bărbaţi decît femei“, explică Ecaterina Preda, psiholog la Penitenciarul de femei Tîrgşor. „Din această cauză nu se consideră lesbiene, pentru că ele nu sînt chiar femei. Se simt bărbaţi, mai ales pentru că au haine şi tunsori de bărbaţi.“ 

„Ce înseamnă orgasm?“ 

Majoritatea „degetoaicelor“ sînt de etnie romă (dar asta pentru că cele mai multe deţinute sînt rome), sînt analfabete sau au urmat doar clasele primare şi şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii de adult în puşcărie, ispăşindu-şi condamnările succesive. „Provin din medii rurale, sărace, şi le lipsesc deprinderile de a se descurca în viaţă: nu au calificare profesională şi, practic, nu pot face decît muncă necalificată“, explică Ecaterina Preda. „În general, «degetoaicele» au avut experienţe sexuale negative cu bărbaţii, fie abuz din partea tatălui, tentative de viol sau chiar viol; iar în aceste cazuri, tot ele au fost condamnate de comunitatea în care trăiau.“ 

După ce a povestit despre dragostea lui pentru Doina şi despre relaţia lor, Lăbuş a mărturisit încet, aproape în şoaptă: „Mie nu îmi place cu bărbaţi, că eu prima oară am fost luată cu forţa de un băiat de la noi de acolo. Şi eram vergină, că aveam doar paişpe ani. Iar eu de atunci nu mai suport, aşa, să fiu atinsă.“ 

Gabriela Barbu – Gabi –, 29 de ani, închisă pentru furt, pare foarte timidă şi retrasă. Este slabă şi are un chip plăcut, copilăresc. „Trăieşte în concubinaj“ cu un bărbat şi are doi copii acasă. Gabi a fost „degetoaică“ la condamnările trecute, dar acum spune că „s-a cuminţit“, după ce fosta ei iubită a murit. „Am stat patru ani de zile cu ea, trei în puşcărie şi unul afară“, povesteşte Gabi. „Dar a murit de infarct. Ea a fost prima şi ultima fată cu care am fost vreodată. Eu încă o iubesc şi nu mai vreau să fiu cu altcineva la puşcărie.“ 

Gabi este analfabetă şi, cînd o întreb ce meserie are, îmi spune că e „hoţ de buzunare“. „Eu mă simt mai bine cînd fac sex cu o femeie, că am avut nişte probleme cînd eram mică; aveam şapte, opt ani cînd m-a violat un bărbat mai bătrîn, cam ca tatăl meu. Am încercat să îmi refac viaţa, că doar am doi copii, dar nu suport să pună mîna pe mine.“ O întreb dacă a avut vreodată orgasm. „Ce înseamnă asta?“, mă întreabă. 

„Totul aici e un înlocuitor  al vieţii de-afară“ 

Majoritatea femeilor care se implică într-o relaţie cu o altă femeie în timpul detenţiei fac asta mai degrabă dintr-o nevoie afectivă, decît dintr-una sexuală. Deţinutele se simt singure, mai ales dacă nu sînt căutate de cei din familia lor, şi au nevoie de protecţie. „Fata care a murit mi-a fost mai mult prietenă“, spune Gabi. „A avut grijă de mine, din orice punct de vedere, spăla după mine, o ajutam şi eu la rîndul meu, chestii din astea.“ Lui Gabi îi lipsesc cel mai mult discuţiile cu fosta ei prietenă şi gîndul că, în penitenciar, există cineva alături de ea. „Aceste relaţii vin în împlinirea nevoii lor de suport afectiv, de înţelegere, de acceptare, dar, uneori, şi din dorinţa de a obţine diverse bunuri sau favoruri“, explică psihologul Ecaterina Preda. „Un procent ridicat dintre femeile implicate în acest gen de relaţii nu sînt căutate de familie, uneori ani în şir, se simt abandonate şi au nevoie să simtă că aparţin cuiva, că şi ele contează pentru cineva.“ 

Uneori, „degetoaicele“ îşi aleg iubite „căutate“ (de familie), care primesc mîncare de acasă, au bani de ţigări şi cartelă de telefon şi de pe urma cărora pot să profite. O parte dintre ele se îmbracă în fuste şi se machiază cînd sînt vizitate, astfel încît cei din familia lor să nu bănuiască ce preferinţe sexuale au în timpul detenţiei. „Sînt unele care se transformă în «băieţi» peste noapte ca să se bucure de avantaje“, spune Carlos. „Aicea face ca să aibă ceva, un venit, dar se îmbracă în femei cînd le vine familia, că le e ruşine. Ei vor să fie de două ori într-o viaţă, adică cumva aicea, şi altcumva afară, în libertate. Eu, spre deosebire, mi-am asumat răspunderea faţă de ce fac.“ 

Lena, 34 de ani, „lesbiancă“, este de aproape opt ani în închisoare şi nu vrea să îşi dezvăluie identitatea de teamă să nu afle familie ei. „Mi-e ruşine, pentru că Dumnezeu a lăsat bărbat cu femeie, nu ce facem noi aicea“, mărturiseşte. „Cînd o să ies, nu mai fac aşa ceva. Am acasă un bărbat şi două fetiţe. În puşcărie am conceput o viaţă, însă acasă e altă viaţă. Totul aici e un înlocuitor al vieţii «de-afară».“ 

Glasurile îngroşate de ţigări ale deţinutelor se sparg între pereţii reci ai coridoarelor înguste, de spital. O muzică ţigănească se aude din apropiere, în timp ce un „băieţel“ îşi expune muşchii tatuaţi. În faţa camerelor, e o înghesuială sufocantă de fuste, capoate şi rochiţe. Uşile întredeschise expun indecent femei care mănîncă, fumează, îşi fac unghiile, tricotează sau stau lăbărţate în pat. 

Dar pentru cele care sînt la Tîrgşor de 4, 10 sau 13 ani, o astfel de viaţă devine normalitatea la care se raportează. Fiecare supravieţuieşte cum poate, găseşte modalităţi prin care „să-şi treacă timpul“ şi motive pentru care, chiar şi aici, merită să zîmbească. Intimitatea îşi pierde sensul, totul e la comun şi în văzul tuturor, exhibat. 

Aici, în puşcărie, poveştile de dragoste se consumă după alte reguli, într-un context brutal şi apăsător, în care nu poţi supravieţui de unul singur. Atunci cînd distanţele sociale dispar şi toţi devin egali, normalitatea vieţii cotidiene capătă un alt sens, pe care cineva de „afară“ nu-l va putea înţelege niciodată în totalitate.

Elena Stancu este jurnalistă.

Fotografii de Cosmin BUMBUŢ