Darul libertăţii
Din păcate, lumea în care trăim este o lume în care interpretarea evenimentelor a ajuns să fie cel mai mult preţuită. Oamenii cumpără opinii. Analiştii neamului le livrează. Presa de tip nou este o presă a comentariilor. A bîrfelor. Informaţia primară e ieftină, e de găsit peste tot: pe telefonul mobil, pe site-urile de Internet, în ziarele sau revistele gratuite. În asemenea condiţii au întîietate la microfon sau în paginile ziarelor cei care interpretează actualitatea. Pentru ei e comod şi ieftin, iar să ai opinii e cît se poate de normal şi e... liber. Prin urmare, oricine poate spune orice, oricînd şi oriunde. Paradoxal, libertatea unui adevărat jurnalist are limite. Limite impuse de asumarea unui statut profesional care obligă la responsabilitate pentru orice cuvînt scris sau rostit. Dar într-o lume media în care difuzarea rapidă a informaţiei a devenit cel mai important lucru, să avem pardon, cît timp mai rămîne pentru verificarea ei? Despre care presă liberă vorbim: o presă liberă în care nu mai contează ce spui, ci doar să fii primul care spune? O presă liberă în care se rostesc păreri despre evenimente înainte ca ele să se fi încheiat? O presă liberă în care opinia isterică şi datul cu părerea înlocuiesc analiza rece, calculată şi lucidă? Animalele se nasc libere. Oamenii se nasc liberi. Ne deosebeşte conştiinţa. Prin urmare, nu-i suficient să ţi se dea un dar, ci e mult mai important să ştii ce să faci cu el. Teoretic, toţi ziariştii sînt liberi. Sînt liberi să scrie ce vor şi cum vor. În timp, din păcate, prea puţini rezistă în faţa asaltului din ce în ce mai puternic al armadei de pseudoinformaţii şi pseudoevenimente. Presiunea e uriaşă, cei slabi clachează: libertatea lor de profesionişti se transformă în libertatea prădătorilor. Redevin animale dornice să vîneze. Conştiinţa dispare şi apare tabloidizarea. Faptul important devine fapt divers. Scara valorilor se inversează, libertatea presei se schimbă în libertatea de a face bani difuzînd informaţii de larg consum. O afacere ca oricare alta judecînd în termeni de pierderi şi profit. Şi totuşi, ce ne salvează? Sau, mai bine zis, există vreo şansă de salvare? Una dintre ele, experimentată cu relativ succes în democraţiile avansate. Dacă ajungem la un acord, fie şi numai temporar, în ceea ce priveşte dificultatea de a vorbi despre o presă liberă în condiţiile lumii de azi, putem deschide o paranteză despre jurnalist, ca om liber. Nimeni, dar absolut nimeni nu-l poate obliga pe cel care-şi asumă exercitarea unei astfel de profesii să încalce deontologia jurnalistică. Altfel spus, să rămînă captiv într-o instituţie de presă în care interesele politice, economice sau de putere sînt în contradicţie cu crezurile şi aspiraţiile sale. Are oricînd şansa de a rămîne de partea publicului care nu vrea să devină dependent de pseudo-ştiri, cu riscul de a nu beneficia foarte rapid de avantajele celebrităţii şi, prin ricoşeu, de o bunăstare materială în acord cu celebritatea. Experienţa demonstrează însă că şi ziariştii sînt oameni şi că orice om are în cele din urmă un preţ. Prin urmare, istoria consemnează doar timide încercări de răstignire pe altarul libertăţii de exprimare, ale unor confraţi. N-am să insist, aşadar, în această direcţie. (fragment din conferinţa publică ţinută la Teatrul Naţional, duminică, 10 decembrie)
