Curăţenii de Paşti
Azi, problema dosarelor fostei Securităţi. Mîine, din nou despre Raportul de ţară şi integrarea în UE. Poimîine, inundaţii, răspoimîine la fel, iar de săptămîna viitoare reîncep discuţiile despre marea corupţie şi mica economie românească. Şi tot aşa. Ţară mică, agendă plină. Oameni puţini, dar plini de probleme. Cu un avînt suspect, cîteva figuri publice cunoscute, căţărate vremelnic în vîrful ierarhiei politice, încearcă să ne convingă de bunele lor intenţii şi de dorinţa lor de a schimba România în bine. Sînt suspecţi pentru că vorbesc despre asta, cîtă vreme binele se face pur şi simplu. Niciunul dintre cei cu adevărat preocupaţi de binele public nu vine să-ţi strige-n urechi: "Ia aminte, am săvîrşit un lucru bun pentru tine, pentru mine şi pentru ceilalţi!". Ori de cîte ori ni se pare că ieşim la liman, vine peste noi, rostogolindu-se, gata să ne strivească, o problemă rămasă nerezolvată din trecut. Trist este că, pe lîngă neputinţa de a lămuri, măcar din cînd în cînd, restanţele acestea, nici măcar nu avem tăria să recunoaştem că am greşit lăsîndu-le de izbelişte atîta amar de timp. Ne refugiem în cel mai comod şi mai comun mod de a pasa problema, inventînd ţapi ispăşitori. Altcineva e de vină: teroriştii, securiştii, comunismul sau, la limită, istoria noastră nenorocită ca neam şi ţară, o naţie pusă să apere valorile creştinismului cu sabia şi scutul în calea năvălirilor barbare, în timp ce Europa, Occidentul - ah, Occidentul acesta care ne reproşează acum atîtea! - n-avea, dom'le, nici o treabă... Să învăţăm să ducem lucrurile pînă la capăt. Cred că, dincolo de orice altă nevoie şi de oricare altă provocare a zilelor pe care le trăim, aici s-a ascuns, de fapt, mare parte din (ne)şansa noastră. Dacă o să terminăm, măcar din cînd în cînd, unele dintre lucrurile pe care ni le-am propus spre realizare, s-ar putea să ne trezim, brusc, într-o dimineaţă, cu totul alţii. Pe noi ne tufleşte şi ne întunecă permanenta stare de neputinţă la care sîntem supuşi să privim, ori de cîte ori dăm cu nasul de viaţa de dincolo de ecranul televizorului. Faptul că agenda României e plină de lucruri începute sau doar notate, dar sigur neterminate, ne face o naţie de nevolnici incapabilă să se bucure de realizări. Nimic nu se compară cu bucuria de a privi şi de a arăta un lucru terminat. Făcut. Bifat. E trist, dar n-avem. Restanţe însă, cu duiumul. Ar mai fi ceva urgent: o împăcare cu noi şi ieşirea din războiul inutil pe care-l ducem, haotic, împotriva nu se ştie cui. Asta facem, trăim o permanentă stare de beligeranţă cu un duşman nevăzut şi fără nume, dar pe care-l atacăm din toate părţile. Pe micul ecran, la radio, pe stradă, în tramvai sau la piaţă, e o luptă surdă pentru supravieţuire, ca pe front. Starea noastră obişnuită e încruntarea, iar cuvîntul cel mai des folosit n-are loc şi rost în acest colţ de pagină... Lecţia de bunătate şi zîmbet nu se predă nicăieri, şi, totuşi, se învaţă. E unul dintre miracolele de lîngă noi, dar niciodată o minune nu se întîmplă dacă ai uitat sau n-ai învăţat să crezi în minuni.
