Cum se obţine patalamaua la noi
Diplomele româneşti sînt recunoscute în străinătate numai după onduleurile de pe margine. Mai sînt - ce e drept - vestite şi pentru dimensiunile lor nestandardizate care dau bătăi de cap tuturor, cînd vine vorba de îndosariere. Dar atît. Cu toate că, pe de o parte, între România şi cîteva ţări europene (Ungaria, Moldova, Slovacia, Bulgaria, Ucraina, Federaţia Rusă şi Georgia) există acorduri şi convenţii în ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a studiilor, pe de altă parte, avem la activ un număr impresionant de facultăţi particulare, dintre care multe neacreditate, dar care toate emit, fără probleme şi pe bandă rulantă, diplome. Cum, între timp, au apărut şi cîteva scandaluri cu acte falsificate, diplome fără acoperire, una peste alta au dus la consolidarea scepticismului străin faţă de valabilitatea cartonului ondulat. Aşa că, dacă pleci în străinătate cu facultatea terminată aici şi cu actul doveditor în buzunar, ştii la ce să te aştepţi: ori te respecializezi pe acelaşi domeniu (adică alţi ani de studiu, alte examene din aceeaşi materie), pentru a primi şi patalamaua ţării respective, ori cauţi altă specializare. În ambele cazuri, o iei de la zero. Dar astea sînt deja lucruri cunoscute. Ce nu se prea cunoaşte însă este că acelaşi lucru se întîmplă şi viceversa. Adică în România. Pentru că, dacă te întorci în ţară cu o diplomă străină la activ şi vrei să te angajezi în sectorul de stat, trebuie să o echivalezi la CNRED (Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor). Altfel nu se poate. La Centru se depune un dosar care este examinat de o comisie de specialişti. Aceştia recomandă fie recunoaşterea automată, fie susţinerea unor examene de diferenţă. Pe ce criterii? Asta nu o ştiu decît cei 27 aleşi în Consiliul de evaluare. Încercînd o abordare oficială a Consiliului, m-am lovit de o opacitate totală. Timp de o lună am fost purtată de la interior la interior, fiecare aruncînd pisica în ograda altcuiva, ca pînă la urmă, pisica să cadă şi să se înfunde de tot în promisiunile zilnice ale purtătorului de cuvînt al MEC, domnul Mircea Mureşan. Care m-a amînat, spunînd că va vorbi seara cu cineva din conducere, iar dimineaţa îmi va da cu siguranţă un răspuns. Dimineaţa aceea n-a venit încă. Instituţia echivalării este la fel de bine păzită ca un secret de stat, iar curioşilor şi disperaţilor nu le rămîne decît să se mulţumească citind informaţiile de pe Internet. Din care vor afla, bineînţeles, despre o instituţie caldă şi primitoare. Am încercat, în cele din urmă, să reconstitui, neoficial, drumul cuiva spre echivalarea unei diplome străine. Am pornit de la aceeaşi premisă naivă pe care, aveam să aflu, o au toţi la un prim contact cu Instituţia. Gîndindu-mă că este vorba doar de o cerere şi de cîteva copii xerox, uşa Registraturii din strada Spiru Haret m-a surprins dintr-o dată neplăcut, contrazicîndu-mă cu brutalitate, fiind mai mult decît generoasă într-ale birocraţiei. Nu îndeajuns de încăpătoare, uşa susţine cu greu o mulţime de afişe care conţin o mulţime de acte. (Dacă ai tupeu şi chef de ceartă inutilă, poţi întreba şi o doamnă secretară. Dar mai bine te duci la uşă.) Îţi alcătuieşti, în cele din urmă, dosarul, plăteşti taxele (care ajung uneori, cu legalizări şi copii, să depăşească 10 milioane), ai grijă să nu vii decît în zilele de luni, miercuri şi joi, între orele 12-16, şi gata. Te aşezi la coadă. Bineînţeles, aici încă mai păstrezi din seninătatea naivităţii. Grijile încep, de fapt, de la al doilea refuz de dosar, pe care îl primeşti după ce ai stat şi a doua oară la o coadă enormă. (Chiar dacă holul Registraturii pare mare, organizarea depunerii de acte îţi demonstrează că este, de fapt, un spaţiu sufocant). Statul la coadă îţi mai inoculează şi alte frici. "Dacă faci facultatea afară, nici nu te gîndi să-ţi echivalezi diploma în România." De cînd stă la coadă, Mihai tot descoperă legile nescrise ale lui Murphy. Îmi spune că aici e "ca la carne, pe vremea lui nea Nicu", se poate să nu mai apuci şi pentru că programul este foarte scurt pentru cîţi solicitanţi există - patru ore, trei zile pe săptămînă - te poţi întoarce de nenumărate ori. Mihai a absolvit o facultate politehnică în Franţa, iar studiile i-au fost, într-adevăr, echivalate, dar ca "studii postliceale". "Adică mi-au spus că, dacă nu-mi convine, să mai fac doi ani la o facultate de acelaşi profil în România. Ca să fie ei siguri. Siguri de ce?" Mihai stă la coadă pentru depunerea unei contestaţii şi nu are nici un chef să mai piardă doi ani prin facultăţile româneşti. Ce va face dacă nu schimbă nimic prin contestaţie? O să facă scandal, asta o să facă, după care "o să mă car din ţară". "Chestia asta este de-a dreptul abuzivă." Alina îmi spune că s-a lovit de acelaşi lucru. În afara faptului că i se pare aberant ca diploma obţinută în Italia, un act pe care l-a dovedit a fi cît se poate de "echivalent", atît ca număr de credite, cît şi prin tipul de materii studiate, "care sînt identice", diploma îi e echivalată cu colegiu sau postliceală. Ceea ce îi limitează din start posibilităţile de angajare. Îmi mai spune de un prieten care are o diplomă obţinută în Spania, unde de altfel şi profesează, ca medic veterinar. Ei bine, aici nu se poate. Cu toate că, oficial, echivalarea durează pînă la trei luni, prietenului licenţiat în Spania i s-a dat un termen de un an. "Aici, dacă ai o diplomă românească, eşti preferat la angajare; dar mă întreb... bun... diploma românească este recunoscută de toţi, chiar dacă toţi ştiu cum este luată; atunci cum de o diplomă recunoscută de Uniunea Europeană, Statele Unite, chiar şi de Canada, mai trebuie să treacă şi prin filtrul centrului de echivalare... de ce în România trebuie să fii mai catolic decît papa?" "Poate pentru că noi nu ne vindem ţara"; un doctorand la o faimoasă facultate din Franţa (m-a rugat să nu dau detalii, pentru că n-o să-şi mai vadă în veci echivalarea doctoratului) mai are nevoie de o parafă românească: "două referate privind conţinutul tezei de doctorat, referate alcătuite musai de doi profesori români". "Se pare că parafa francezilor nu se ridică la standardele învăţămîntului românesc." Nu înţelege de ce, dar cum este la doi paşi de echivalare... nici nu (se) mai întreabă. "Pentru că aici eşti la cheremul lor şi trebuie să cotizezi!" Un domn, care a terminat o facultate de stomatologie în Beirut, este de o lună şi mai bine pe drum cu dosarul. Îl întreb de ce; ridică neputincios din umeri şi murmură pierdut, cu ochii spre afişele uşii: "nici eu nu mai ştiu". Îmi spune că, de fiecare dată cînd vine să depună dosarul, are loc un fel de ritual: în primul rînd, i se spune că îi mai lipseşte un act, dar nu şi ce act; în al doilea rînd, este trimis la uşă să citească mai bine - doar sînt toate afişate; în al treilea, nu găseşte; în al patrulea, se întoarce îngrozit şi spăşit la secretariat; în al cincilea, are de-a face cu pufniturile secretarelor, după care, în al şaselea rînd, i se spune, cu indulgenţă, ca unuia pe care chiar nu-l duce mintea, ce alt act îi mai lipseşte. De fiecare dată acelaşi lucru, a intrat deja într-un automatism. Un automatism al ridicatului din umeri şi al oftatului înfundat de care s-au molipsit cu toţii. Pentru că "nu ai ce face", "taci şi rabzi", "poate că, la un moment dat, cuiva o să i se facă milă de noi" şi o să pună, peste patalamaua de Sorbona, şi mult mai mult visata patalama ministerială.
