Cum să creşti copiii altcuiva <p>- asistenţa maternală, între convingere şi judecată -
La numai cîteva zile de la naştere, Toma a fost abandonat în maternitate. Încă de cînd era însărcinată, mama lui şi-a exprimat dorinţa de a-l integra în sistemul de plasament ca o măsură de protecţie, avînd acasă încă patru copii şi fiind în imposibilitate de a-l mai creşte şi pe al cincilea. După ce l-a născut însă, l-a părăsit în spital înainte ca băiatului să i se găsească un asistent maternal. Acum, Toma are aproape cinci ani şi locuieşte cu familia S. care l-a luat în grijă cînd acesta nu împlinise un an şi care, la cîteva luni după aceea, l-a şi adoptat. Despre familia lui biologică nu se ştiu foarte multe lucuri. Înainte de a fi demarate procedurile de adopţie, părinţii şi rudele copilului au fost contactate de nenumărate ori, dar asistenţii sociali au întîmpinat un dezinteres total. Prin intermediul bunicilor - aflaţi, la rîndul lor, în imposibilitatea fizică, dar şi materială de a avea grijă de copil -, au obţinut acordul mamei ca Toma să intre în sistemul de adopţii. "Noi încercăm să îi vorbim despre trecut şi despre mama lui. Ştie, de exemplu, că l-am luat din spital. I-am explicat că unele mame au posibilitatea să plece acasă cu copiii lor, altele - nu, pentru că nu au bani şi atunci îşi lasă copiii în spital pentru că ştiu că alte persoane vor avea grijă de ei. M-am gîndit că vor exista momente - la grădiniţă sau la şcoală - în care unii copii, cînd vor afla că el este adoptat, ar putea să-l necăjească, dar i-am explicat că trebuie să fie mîndru că el are două mame pentru că este un avantaj pe care mulţi copii nu-l au şi poate tocmai de aceea au tendinţa să fie răutăcioşi" - îmi spune dna A.S. Deşi părinţii săi adoptivi îi vorbesc des şi pe înţelesul lui despre trecutul său, Toma nu cunoaşte toate detaliile legate de familia din care provine. Dna S. îmi spune că nu a găsit încă modul potrivit de a-i povesti despre cei patru fraţi biologici pe care îi are şi că aşteaptă "o portiţă" - momentul în care Toma va începe să pună întrebări. Deja se arată interesat de lucruri cărora pînă acum, fiind foarte mic, nu părea să le dea prea mare importanţă: îi roagă des pe părinţi să îi povestească ce s-a mai întîmplat cu maşina cu care a fost dus acasă după ce s-a născut sau, cînd merg pe stradă, le cere să îi arate spitalul din care a fost luat. "Cînd vor începe să vorbească despre familie la grădiniţă sau la şcoală, am să-i Ťstrecor» cîte o informaţie despre fraţii lui şi am să-i povestesc despre ei într-un fel pe care să-l înţeleagă. Deocamdată ştie doar despre Andreea, fiica noastră biologică, şi despre Maria, o altă fetiţă pe care noi am luat-o în plasament." Nu-mi mai spune mama! Din 2007, de cînd Maria a fost luată din spital, mama ei biologică nu a "vizitat-o" decît o singură dată cînd a fost somată de asistenţii sociali. Acum, "mama" Mariei este dna S. Unul dintre primele lucruri pe care le "învaţă" asistenţii maternali este să nu îi obişnuiască pe copii să le spună "mamă" sau "tată" - o regulă simplă la prima vedere, dar foarte greu de respectat, îmi spune dna S. Copiii spun "mama" instinctiv, dar, dacă pentru ei este doar o alăturare de două silabe foarte uşor de pronunţat sau un cuvînt al cărui sens nu îl înţeleg de la început, pentru cea care aude acest cuvînt încărcătura emoţională este mult mai puternică. Cum ar putea aşadar cineva să-i spună, scurt, unui copil: "Nu-mi mai spune aşa"?. "I-am explicat Mariei că nu eu sînt mama ei, că nu mie ar trebui să-mi spună Ťmama», ci altcuiva care acum este departe, dar care va veni să o ia la un moment dat. Este însă foarte mică şi nu înţelege. Şi mai este o problemă: Toma este şi el tot copil, de vîrstă relativ apropiată cu a ei. Cum aş putea să-i explic eu Mariei ŤUite, el îmi poate spune mama şi îi răspund, dar tu nu ai voie»?" După îndelungi căutări, asistenţii sociali au reuşit să dea de urma părinţilor fetei, au făcut rost de adresa lor şi i-au convocat să vină s-o vadă. Dacă nici în urma acestor somaţii părinţii nu se vor prezenta la sediul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, dosarul cu propunerea de adopţie a Mariei va merge în instanţă. O întreb pe dna S. ce vor face cînd Maria va fi adoptată de o altă familie. "Sentimentele ei sînt mult mai importante. Vom face tot posibilul să resimtă cît mai puţin despărţirea. Noi... ne vom descurca; mergem pe principiul că se va găsi alt copil care să umple golul." Cu părere de rău îmi spune că nu crede că o vor păstra. Să ţii un copil lîngă tine doar pentru că îţi este foarte drag i se pare o gîndire egoistă. "Cînd decizi să păstrezi un copil, trebuie să fii conştient că ai ce să-i oferi mai tîrziu. Nu este de ajuns să ţii enorm la el - dacă dă de greu de îndată ce se pune pe picioare, nu ai rezolvat nimic. Nu ăsta este scopul nostru." Judecaţi prin prisma trecutului Mulţi dintre părinţii adoptivi - îmi explică dna Ana Bogdea, psiholog al Secţiei de Asistenţă Maternală, sector 6 - le refuză asistenţilor maternali şi copiilor nevoia de a se mai vedea. Într-un fel, este o reacţie de înţeles - vorbim de oameni care, după ani de frustrări şi eşecuri în încercarea de a avea un copil, în sfîrşit au unul. Sînt însă atît de dornici să intre în "posesia" unui copil doar al lor, încît refuză să înţeleagă dorinţa acestora de a vorbi măcar la telefon. Cu toate acestea, este greşit să încerci să-i ştergi copilului trecutul cu buretele şi să-i ignori nevoile. "Trecutul lor - îmi explică dna S. - este o problemă cu care ne confruntăm des. Totul este bine pînă cînd se află că ei vin din plasament şi încep să fie Ťjudecaţi» prin prisma acestui fapt. Mulţi medici de familie refuză să îi înscrie pe listele lor, ca să nu se lege la cap, iar cînd tu încerci să le arăţi unde îi doare, să le explici de ce problemă suferă sau de ce medicamente au nevoie, se uită la tine şi-ţi spun: ŤDar de ce vrei, dragă, să chinui copilul? Nu vezi că este sănătos? Are greutatea normală pentru vîrsta lui, nu are probleme.» Noi am schimbat pînă acum trei medici de familie. Poţi să te enervezi? Nu, pentru că nu-ţi vor mai trata copilul nici măcar superficial." Foarte multe persoane nu reuşesc să depăşească mentalitatea de "copil al statului". Unii nu pot să separe ideea de "copil în plasament" de cea de "copil al străzii" - strîmbă din nas şi îi ocolesc. Alţii îi judecă pe copii prin prisma părinţilor: dacă mama te-a abandonat, dar tatăl era un beţiv şi te bătea, dacă provii dintr-o familie cu grave probleme înseamnă că şi tu eşti un copil cu probleme. Cît despre asistenţii maternali care au în grijă copii aflaţi în plasament, mulţi sînt condamnaţi pentru ceea ce fac, iar reacţiile de genul "Cum poţi creşte copiii altcuiva? Nu mai bine îi creşti ca lumea pe ai tăi?" nu le sînt străine. Din mină, în sistemul de asistenţă maternală Pînă în â99, dna N.O. a lucrat la Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice. Era inginer geotehnist şi făcea studii de teren pentru centrale termice, nucleare şi hidrocentrale. În stagiatură a lucrat la mina de fier de la Tulcea, un loc foarte dur - îmi povesteşte - dar "tentant" pentru nişte studenţi care abia terminaseră facultatea şi care doreau "să răstoarne munţii". "În â99 am plecat la Cluj unde am vrut să fac un laborator, dar - pe scurt -, după un an pe care l-am petrecut în cizme de cauciuc, îmbrăcată într-o şubă şi spălînd borcane (pentru că era un laborator pe care trebuia să-l îngrijim singuri), m-am trezit fără contract de muncă. În 2000 m-am întors în Bucureşti şi m-am angajat la o şcoală dintr-o comună apropiată. Devenise însă foarte greu - mama era la mine şi necesita îngrijiri permanente, iar eu nu mai puteam pleca la ore de vineri pînă marţi, cum îmi era programul. O rudă care lucra la Sf. Ecaterina mi-a spus că era mare nevoie de asistenţi maternali, mi-a propus să intru în acest sistem şi - ca să scurtez povestea - am intrat într-o zi în sediul unei fundaţii şi am spus convinsă: ŤEu vreau să fiu asistent maternal»." După o perioadă lungă de cursuri şi pregătiri teoretice şi practice, dna O. a obţinut atestatul. Primul copil pe care ar fi trebuit să-l primească în grijă a fost un băiat care, la vîrsta de opt ani, şi-a pierdut ambii părinţi într-un accident de maşină. Acesta primise moştenire cîteva proprietăţi, dar, pentru că starea legală a bunurilor nu era foarte clară, plasamentul copilului a fost amînat. La scurt timp după aceea, dna O. a fost contactată pentru un alt băiat, de 13 ani, despre care se ştia că era un copil extrem de talentat, de cuminte şi de inteligent, dar care, în realitate, s-a dovedit un puşti conştient de faptul că lui trebuie să-i fie bine şi care ştia cum să facă orice în interesul lui. "Cineva îi promisese că-l va trimite la o bursă în America şi cred că i-a fost teamă că, dacă va veni la mine, nu va mai putea pleca. În consecinţă, a dat din el tot ce era mai rău ca să mă facă să renunţ, fapt care s-a şi întîmplat. După două zile pe care le-am petrecut împreună - încă nu îl primisem în plasament, ci era doar o perioadă de Ťpotrivire» -, l-am dus înapoi la fundaţie şi le-am spus celor de acolo, foarte ferm, că eu nu intenţionez să fac la mine acasă şcoală de corecţie. Vreau să ajut un copil care vrea, la rîndul lui, să fie ajutat să iasă din condiţia în care se află." Niciodată să nu spui "niciodată" În ziua în care a fost sunată pentru cei doi copii - frate şi soră - pe care îi are şi astăzi în plasament, dna O. a spus un "nu" hotărît: "Eu am avut o meserie solicitantă, plecam foarte des în delegaţii şi din cauza asta nu mi-am crescut nici propriul copil - de el s-a ocupat mama. Nu vreau să înţelegeţi că l-am neglijat; eram acolo pentru orice problemă, făcusem la Institut o convenţie ca soţul meu, care are aceeaşi meserie, şi cu mine să nu plecăm niciodată în acelaşi timp, aşa încît unul dintre noi să fie mereu acasă. Cînd am fost sunată, am spus Ťnu» - niciodată nu mi-am imaginat că aş mai putea avea grijă de încă doi copii deodată -, dar mama a reuşit să mă convingă şi i-am luat". Înainte de a fi plasaţi în familia dnei O., cei doi copii au fost luaţi de mai multe ori de pe stradă şi duşi într-un cămin. De fiecare dată erau trataţi în spital, ajutaţi să-şi revină pentru ca mai apoi, din neglijenţa mamei, să ajungă tot în stradă. Soarta tatălui este incertă, iar mama nu s-a interesat niciodată de ei. Dna O. îmi povesteşte că s-a văzut cu ea doar de două ori, o dată cînd avea nevoie de nişte acte şi a doua oară cînd aceasta a fost citată de tribunal pentru că urma să fie decăzută din drepturile părinteşti. "De fiecare dată mi-a spus acelaşi lucru: că ea niciodată nu mi-o va da pe Teodora. M-am întrebat de ce nu a pus şi problema băiatului, dar nu am găsit un răspuns. M-am gîndit că are o sensibilitate pentru ea pentru că este singura fată dintre cei şase fraţi şi pentru că a fost primul ei copil." Ca să fii întreg, nu-ţi nega trecutul Atitudinea celor doi fraţi faţă de mama lor biologică este una foarte rece. Dna O. îmi mărturiseşte că pentru ea, personal, mama copiilor nu este un om, ci o persoană lăsată să se chinuie pentru că nu există nişte programe ce ar putea să-i protejeze atît pe ea, cît şi pe copiii ei "care tot vin". Cu toate acestea însă, le vorbeşte copiilor des despre mama lor, fiind de principiul că o persoană care nu-şi ştie rădăcinile, nu-şi cunoaşte trecutul, care îl neagă sau nu vrea să-l înţeleagă nu este om întreg. "Eu i-am preluat în regim de urgenţă pentru că asistenta lor maternală avea o problemă de sănătate şi trebuia să se interneze rapid. Mi s-a povestit că a trecut printr-un mare impas cînd Teodora i-a arătat poza mamei - s-a gîndit că ei încă nu s-au desprins de ea şi că acest lucru s-ar putea să-i afecteze. Pe mine nu mă interesează aşa ceva - ba mai mult, m-aş bucura să-şi accepte trecutul." Dna O. a încercat să-i pregătească pe cei doi fraţi inclusiv pentru momentul în care s-ar putea să meargă într-o altă familie. Le-a explicat, simplu, că poate le-ar fi mai bine cu nişte părinţi mai tineri, dar copiii nici nu au vrut să audă. "Ionuţ mi-a spus scurt: ŤŞtii ceva? Puteţi să faceţi voi ce vreţi, dar noi de aici nu o să plecăm». Şi am înţeles că ar fi cazul să ne vedem de treabă şi să înţelegem că avem, de fapt, trei copii, şi gata!" În plasament nu înseamnă să fii altfel Dna O. îmi spune că percepţia greşită a celor din jur vizavi de meseria sa nu o interesează defel. Îmi povesteşte că, înainte de a primi certificatul de asistent maternal, a făcut o vizită la psihiatru pentru că aşa se cerea. "M-a întrebat ce studii am, cu ce m-am ocupat şi, cînd a auzit ce vreau să fac în continuare, a căscat ochii şi mai avea foarte puţin să-mi prescrie şi o medicaţie! Evident, am ieşit din cabinet plîngînd, dar în timp am învăţat să nu-mi mai pese de ce gîndesc oamenii. Cît despre copiii mei, întotdeauna le-am apărat drepturile ca să le fie bine şi m-am luptat ca oamenii să înţeleagă că un copil în plasament nu este un copil altfel."
