Cum e să fii spiriduşul Moşului

Anul acesta, în preajma Crăciunului, lucrurile au luat o turnură diferită. Alături de colegii mei de la Agenţia „Împreună“, am simţit că e posibil mai mult.

Nu puteam încheia anul fără să încercăm să dăm acest sentiment mai departe. Ajunşi în pragul campaniei „Un Moş al Tuturor“, ne-am transformat în „spiriduşi ai Moşului“ şi ne pregăteam să facem lucrurile ca de obicei: simplu, controlat, în siguranţă. Timp de doisprezece ani, Agenţia de Dezvoltare Comunitară „Împreună“ a organizat campania de iarnă „Un Moş al Tuturor“. Se alege o şcoală unde majoritatea elevilor sînt de etnie romă, situaţia financiară a părinţilor este modestă, atitudinea celor două părţi este la fel de modestă şi există şanse reale de a continua lucrul în şcoală. De obicei, strîngeam donaţii pentru 100-150 de copii şi, înainte de Crăciun, ne adunam în biroul nostru, unde pregăteam punguţe cu dulciuri. Aceleaşi dulciuri în aceleaşi punguţe, pentru fiecare copil în parte. Timp de doisprezece ani, campania a avut succes.

Moş Crăciun şi o barbă prinsă cu elastic – avem!
Punguţe cu dulciuri – avem!
Echipă înghesuită într-o maşină – avem!
Copii fericiţi – avem!

Dar lumea din jurul nostru a încetat să mai fie simplă, în control sau în siguranţă. Iar oamenii… nu mai au timp să fie copii. Oamenii nu mai au timp de poveşti, nu mai au timp să fie fericiţi. Nu mai au timp de el, de Moş Crăciun.

Mi-am adus aminte de Florin, elev în clasa a VII-a la şcoala din Gostinari, şi de felul în care mi-a citit pe ascuns cuvintele împăciuitoare pe care avea să i le trimită lui Moş Crăciun. Apoi, mi-am dat seama că nu este singurul care nu a uitat. Nici cei aproape 300 de colegi ai lui nu l-au uitat pe Moşu’, deşi nu a mai ajuns la ei de mulţi ani. Ei încă speră ca Moşul să dea buzna în şcoala lor, să îi ia în braţe şi să îi înveţe despre binele din lume. Moş Crăciun e mai mult decît un personaj pentru ei. E un erou. Aşa că anul acesta trebuia să facem cumva ca Moşul să ajungă la ei. Trebuie să ajungă la ei şi să îi înveţe despre prietenie, despre sacrificiu, despre respect faţă de celălalt. Moş Crăciun trebuie să se întoarcă pentru ei şi pentru cei ale căror vieţi sînt sau tind să devină gri.

Anul acesta am renunţat la controlul şi uniformitatea tuturor cadourilor de altădată şi încercăm să colorăm Crăciunul. Avem aproape 300 de copii, 300 de scrisori, 300 de creioane colorate şi 300 de oameni pregătiţi să devină „Moşi Crăciun“ pentru fiecare dintre copii.

Ei sînt cei care luptă în fiecare zi fie cu bau-bau, oricare ar fi forma lui (neîncredere în forţele proprii, lipsa educaţiei de calitate, sărăcie, discriminare, lipsa apei, lipsa unui drum sigur spre şcoală, lipsa părinţilor care sînt plecaţi în străinătate), fie pentru a colora vieţile celor din jur prin energia, speranţa, zîmbetul şi potenţialul de care dau dovadă. Bagheta lor magică: un creion colorat. Lista de lucruri absolut necesare pentru Crăciun: păpuşi, căţeluşi de pluş, maşinuţe, avioane, pulovere, ghetuţe, mănuşi, şosete, surioare sau frăţiori noi (deşi sîntem aproape convinşi că nu Moş Crăciun se ocupă de asta), Lego şi multe, multe dulciuri.

„Anul acesta am fost ascultător şi am învăţat bine. O să-mi ascult părinţii şi promit să fiu cel mai cuminte din clasa mea. Eu îmi doresc să îmi aduci o maşină cu telecomandă, mare. Te aştept să vii!“ (Ionuţ, clasa a IV-a)

„Dragă Moşule, mă numesc Maria şi am 6 ani. Eu învăţ poezii şi îmi place foarte mult să desenez. Îmi doresc de la tine un trening cu Barbie roz şi multe dulciuri.“ (Maria, clasa I)

„Dragă Moşule, mă numesc Adriana şi sînt în clasa a II-a. Te rog să îmi aduci o portocală, o mandarină, o banană, două mere şi o pungă cu napolitane Alfers. Mulţumesc! Te iubesc, Moşu!“ (Adriana, clasa a III-a)

 „Dragă Moşule, eu am 6 ani şi sînt la grupa 0. Îmi doresc o pereche de mănuşi cu Spiderman, un fes roşu şi o maşină cu telecomandă. Cu drag, Andrei.“ (Andrei, clasa 0)

„Dragă Moşu, mama zice că nu am fost prea cuminte anul ăsta, dar promit că o să încerc la anul. Te rog, poţi să îmi aduci o păpuşă ieftină şi nişte mănuşi?“ (Alexandra, clasa a II-a)

„Dragă Moşu, eu îmi doresc un zmeu. Doar atît!“ (Marin, clasa I)

„Dragă Moşule, eu îmi doresc tare mult o maşină-robot şi o culegere de matematică. Îţi promit c-o să învăţ mai bine!“ (Costin, clasa I)

„Moşule, tu ştii că portocaliu e culoarea mea preferată? Aş vrea un pulover. Sper că nu cer prea mult.“ (Andreea, clasa I)

Au trecut deja două săptămîni de la lansarea provocării de a(-ţi) colora Crăciunul şi am învăţat că îţi trebuie curaj pentru a face faţă întrebărilor sau răspunsurilor copiilor: „Oare să îndrăznesc să îi cer lui Moşu’ un pulover portocaliu? E prea mult, nu e aşa?“, „Nu i-am mai cerut jucării pentru că ştiu că ceilalţi colegi au mai mare nevoie de ele decît am eu“, „Eu aş vrea şosete groase şi ghetuţe. Oare se supără?“, „Pot să vreau un zmeu?“, „Eu îi scriu lui Moşu’ doar ca să-l salut, el ştie deja ce îmi doresc!“.

Plec de la prima întîlnire cu copiii, citesc pe drum scrisorile primite, îmi trec degetele peste zecile de creioane colorate, unele cu vîrf, altele fără, majoritatea ronţăite la capăt… şi îmi dau seama că e foarte posibil să fi dezlănţuit iadul. Încep să mă întreb cum şi unde o să găsesc 300 de oameni care să cumpere un cadou personalizat pentru fiecare copil. Cum aflu eu ce este acela un „pipi rex“, „beibi amore“, „maya cu biberon“, „maşini-robot“ şi alte năzdrăvănii de felul acesta? De unde o să le iau? Dacă două colege de bancă îşi doresc aceeaşi păpuşă, însă doar una dintre ele primeşte ce a cerut? Dacă încurc scrisorile şi încep copiii să plîngă? Dacă oamenii or să mă lase baltă? Cu ce bani cumpăr eu toate cadourile astea? Dacă greşesc şi din cauza mea nu or să mai creadă în Moş Crăciun?

Am scris o scrisoare în care am anunţat că „Împreună“ devine spiriduş de bază al Moşului. Am trimis scrisoarea către presă, către bloggeri, către ambasade, ONG-uri, firme, companii, colegi de facultate, familie, prietene de-ale maică-mii. I-am întrebat pe toţi dacă au colorat vreodată Crăciunul şi dacă cumva n-ar vrea să încerce anul acesta alături de copiii din Gostinari. Unii au răspuns i­me­diat, alţii deloc. Alţii mi-au scris un e‑mail formal, apoi au uitat să mai răspundă. Pe unii i-am stresat la telefon, iar alţii îmi aduceau mie aminte că am uitat să îi sun înapoi. Ba chiar unii s-au declarat dezgustaţi de simplul fapt că am îndrăznit să îi întreb, atunci cînd le-am răspuns cu un „da“ hotărît la întrebarea „Auzi… dar după cîte văd eu, copiii ăştia sînt romi, cum îţi place ţie să le zici. Aşa-i?“. Aparent, îţi trebuie curaj nu numai pentru a le răspunde copiilor, ci şi pentru a înfrunta cu politeţe oameni care spun cu o vehemenţă extraordinară că nu vor să aibă de-a face cu Crăciunul unor „ţigani“, ci vor mai degrabă „să fie generoşi cu nişte copii de români“.

Celor care au acceptat să devină Moş Crăciun le-am trimis scrisoarea, poza şi creionul colorat al unuia dintre copii. În trei-patru zile am reuşit să epuizez mai mult de jumătate dintre scrisori. Apoi au urmat alţi oameni, dornici să descifreze acele cîteva cuvinte scrise colorat şi strîmb pe o foaie de caiet. Pe cele rămase, am decis să le publicăm online. În felul acesta, fiecare copil şi-a găsit un Moş Crăciun în mai puţin de trei secunde. Nu ştiam la ce să răspund mai repede: la e-mail, la mesajele de pe Facebook, la telefonul mobil, la cel fix? La început a fost haos, dar am reuşit. Am reuşit să strîngem cadourile. Am reuşit să mobilizăm oamenii, să reacţioneze la unul dintre, poate, sutele de mesaje de Crăciun. Cum? Eu nu ştiu prea bine. Însă Andrei (clasa a VII-a) crede că „Poate au început să creadă din nou“, iar Marinela (clasa a VI-a) crede că „Poate au vrut doar să facă o faptă bună. Sper, totuşi, că a fost vorba de mai mult. Sper că şi-au adus amintit de Moş Crăciunul copilăriei lor. Poate au învăţat, la fel ca noi, că Moş Crăciun nu face nici o diferenţă între culoarea pielii, hainele cu care ne îmbrăcăm, locul unde ne-am născut sau limba pe care o vorbim. Moşul e al tuturor şi a promis să iubească şi să nu rămînă indiferent. A promis că o să ne audă, chiar dacă va fi la mii de kilometri depărtare. Poate oamenii mari chiar şi-au adus aminte de data asta“.

Ana Maria Duminică este absolventă a Facultăţii de Sociologie, Universitatea Bucureşti, şi asistentă de proiect la Agenţia de Dezvoltare Comunitară „Împreună“.

Foto: M. Cîrstea