Cu ochii-n 3,14

ÎN VREME CE
DIVERSE PERSONALITĂȚI
DE CULOARE INCERTĂ SE APROPIE
DE ACELAȘI TIP DE GREȘEALĂ
(INTERZISĂ PRIN LEGE),
AFLĂM CĂ PRINCIPIUL FUNDAMENTAL A FRÎNAT BRUSC

● În raportul său bianual, Facebook a anunțat că, de la începutul anului, a șters 5,4 miliarde de conturi false. Asta în vreme ce populația globului se apropie de 8 miliarde. Cu alte cuvinte, pe Facebook exista o lume paralelă comparabilă ca mărime cu cea reală, care era nu doar virtuală, ci și falsă. Cicikov ar fi invidios. (A. M.)

● Pe vremuri, TVR difuza o serie de emisiuni de divertisment sub genericul „Cu mască, fără mască“. Diverse personalităţi erau prezentate în postúri neobişnuite sau necunoscute publicului larg. În campania electorală pentru preşedinţie, probabil că ar trebui inventată o nouă emisiune în care să fie prezentaţi cei doi candidaţi rămaşi în cursă: „Cu cască, fără cască“. (M. M.)

● Crăciunul pe culoarul blocului: o canapea, de culoare incertă, cu pernele scoase, pe care stă o revistă groasă cu un brad posibil pe copertă. (I. P.)

● Nu, stimată doamnă Viorica Dăncilă, derapajele de exprimare în limba română – pe care, de altminteri, vi le asumați – nu pot fi raportate ca „greșeli“, ele sînt lacune dintr-o educație deficitară. Greșelile se pot ierta și, la o adică, înțelege (deși nu păreți cîtuși de puțin o fire spasmofilică!). Dar același tip de greșeală, repetată copy/paste în același context, devine lacună, gol, abis, care nu mai poate fi umplut nici măcar într-o campanie electorală pentru prezidențiale. Chiar dacă exclusiv în limba română. (R. M.)

● California a devenit primul stat american unde discriminarea în baza coafurii la femei este interzisă prin lege. (M. C.)

● Aflăm de la „Reporter de Iași“ că primarul Mihai Chirica e acuzat că ar deține o proprietate de 200.000 de euro, cu o biserică privată în fundul curții. O accepțiune nouă, elevată, binevenită a privatei din fundul curții. (M. P.)

● Majoritatea superofertelor de Black Friday se încheie cu îndemnul „COMANDĂ ACUM!“. E un fel de imperativ categoric într-o societate în care principiul fundamental e consumul iraţional de orice. (M. M.)

● Sub fereastra mea deschisă aud știutul zgomot de table ciocnite, precedat de scîrțîitul unei frîne. O mașină a frînat brusc, dar nu suficient de brusc, și a ciocnit o alta care oprise în fața ei. Succesiunea de zgomote auzită de mine, în casă, a fost: scîrțîit de frîne, bufnitura, vocea unui tip de pe trotuar spunînd „Esteeee!“, rîsetele și aplauzele grupului său. Totuși, trăim într-un oraș bizar… (S. V.)

ÎN CAZ DE URGENȚĂ,
DIN MÎNA ÎNTINSĂ APARE O LINIE
PENTRU A LĂMURI CHESTIUNEA

● Despre elvețieni se știe că au buncăre nucleare în care populația se poate adăposti și că adună mii de tone de produse ca provizii, pe care să le folosească în caz de urgență. Pe lîngă zahăr, făină, ulei de gătit, orez, combustibil, apă potabilă și medicamente, există pe listă și cafeaua. Eu îi înțeleg. (A. M. S.)

● Dacă e joi e Ateneu. Concert. Un program dens: Chausson și Rahmaninov, Simfonia a doua. Dirijor – Cristian Măcelaru. La două rînduri în fața mea, o pereche cu o copilă de aproape doi ani, cu suzetă. Cei doi ar fi putut fi bunicii micuței, niște bunici de maximum  50 de ani, cu siluete foarte stilate, îmbrăcați casual. Copila era, evident, „mica prințesă“. Înainte de începerea concertului, o doamnă, vecină de interval, îi apostrofa într-o franceză impecabilă că nu e permis cu copii sub șapte ani la concert, că nu pot rezista, că deranjează, c-o fi și c-o păți. Bunicii n-au ripostat și nici n-au comentat. Pe toată durata concertului, micuța a fost de toată minunea, mai stătea lungită în brațele bunicii, în momentele care-o atrăgeau mai mult se ridica, iar căpșorul brâncușian parcă-i vibra, în timp ce „buni“ îi conducea brațele a „dirijare“. În pauză însă, micuța a devenit o adevărată rachetă supersonică, trasînd orbite paralele în foaier, întrerupte doar de un mic popas pentru a mai lua o bucățică din mîna întinsă de „buni“. La finalul concertului, se putea auzi de jur împrejur: „Félicitations. La petite a été merveilleuse. Vraiment!“ În același timp părăseau sala doi bebeluși, purtați de gît, în straiță… Cu siguranță, maestrului Cristian Măcelaru i-ar fi plăcut să recupereze în direct partea asta de public. Apropo! Felicitări, domnule Cristian Măcelaru, pentru nominalizarea la pupitrul dirijoral al Orchestrei Naționale a Franței. Veți ajunge cu atît mai lesne la București. Vă mulțumim! (R. M.)

● În topul celor mai căutate cuvinte pe YouTube la nivel mondial apare un anume ASMR. Este prescurtarea pentru Autonomous Sensory Meridian Response și se referă la senzația relaxantă stîrnită de stimuli cum sînt șoaptele, bătăile ușoare în diverse obiecte, foșnetele, trecerea unghiilor peste materiale, ba chiar și sunetul pe care-l face foarfeca la tăierea părului. Primul loc la categoria ciudățenie între acești „generatori de furnicături“ este cîștigat de… ronțăitul de castraveți murați. Un clip dedicat savurării zgomotoase de murături extra-crocante a adunat peste 30 de milioane de vizualizări, în ultimii doi ani. (A. A. D.)

● Un bărbat s-a lăudat pe net că a păcălit o linie aeriană, în Moscova, înlocuindu-și, la cîntarul de la check-in, motanul Viktor, de zece kilograme (deci cu două prea grăsun pentru a fi luat în cabină) cu unul mai slab, și apoi făcînd iar schimbul. Rușii n-au avut însă umor: compania s-a sesizat ulterior postării și l-a scos pe bărbat din programul lor de călători frecvenți. (C. Ș.)

● Nu demult am avut parte de o experiență bancară interesantă. Vrînd să scot niște bani din burta unui bancomat (firește, fără a-l forța, ci pe căile uzuale, adică folosindu-mi cardul), mașinăria mi-a comunicat în limbajul ei bancar, mai greu de priceput pentru profani, că nu se poate întrucît (dacă-mi amintesc bine) contul meu nu era „universal“. Am încercat încă o dată, cu același rezultat. Așa că am intrat în bancă pentru a lămuri chestiunea și am fost îndrumat către o tînără așezată în fața unui computer, căreia (în cîteva cuvinte) i-am explicat despre ce-i vorba. Îndatoritoare, m-a invitat să iau loc. L-am luat. Mi-a cerut cardul și cartea de identitate și i le-am dat. A tastat ceva la computer, apoi mi-a zîmbit, pe jumătate amuzată, pe jumătate nedumerită: potrivit datelor pe care le aveau ei, mi-a spus, cartea mea de identitate expirase în anul 1912. În final, printr-un apel telefonic la sediu, problema a fost rezolvată și am putut pleca de-acolo mulțumit, dar lăsînd în urmă o longevitate de invidiat. (D. S.)

Foto: Șerban Georgescu (sus), Adrian Damian (jos)