Cu ochii în 3,14

VĂ PROPUN SĂ FOLOSIȚI
ÎNTREGUL PERIMETRU NEDESLUȘIT
AL ROMÂNIEI
ÎN CARE A COPILĂRIT
GENERAȚIA CONFUZĂ

● Zapez liniștit cîteva minute. Nimeresc, la B1 TV, peste – evident – un talk-show în care un domn (mă rog…) tocmai rostea această replică despre membrii Guvernului: „Ăștia nu sînt tehnocrați, sînt niște scribălăi!“. Moderatoarea intervine țepos (cu gîndul, probabil la amenzile CNA): „Ce cuvînt e ăsta? Eu nu-l cunosc!“. Domnul: „Uitați-vă în DEX!“. Moderatoarea (precis bîntuită de gîndul că va lua o amendă de la CNA): „Eu vă propun să folosiți cuvinte pe care le înțelege toată lumea și să păstrăm un ton decent al discuției!“. O fi crezut, biata de ea, prin asociere cu alte cuvinte care au același sufix (pe care precis le cunoaște) că „scribălău“ e ceva pornografic… (M. V.)

● Am încercat mai întîi cu un taxi (nici o șansă, e ultima zi de școală, zi festivă!), apoi m-am înființat, răbdătoare, la 136, știind că e mașină de lux, fără fus orar. Dar, în cele din urmă, vine… Un scaun liber… răsuflu ușurată, de-acum am ajuns… Pe naiba… face stînga… deviere… de ce?!… și iată-mă năpustită taman pe Podu’ lu’ Hasdeu. Și eu trebuia să ajung la Casa Academiei… vizavi de Palat… deci înapoi… și la pas, dală cu dală, întregul perimetru al așezămîntului aleșilor neamului cei de toate zilele. Sub soarele aprig, simți scurgîndu-ți-se din vine mîndria de a fi român… o calci în picioare cu obidă, dală cu dală, o simți țîșnindu-ți printre dinți, prelingîndu-se prin toți porii, întinîndu-ți mintea și năclăindu-ți sufletul. Cel mai bun test! (R. M.)

● Din ciclul „Întîlniri ratate“: în metrou, în fața mea, un domn cărunt, obosit, în maiou gri și pantaloni de trening. Număr șase tatuaje vizibile: un craniu pe piept, un fluture sus pe umărul stîng, un înger ceva mai jos, doi copaci pe antebraț, un fel de inimă pe mînă și încă ceva nedeslușit pe umărul drept. Sub trei dintre desene stă scris „Cristina“. M-aș duce să mă prezint, dar tocmai s-a oprit trenul la stația mea. (C. Ş.)

● Antrenorul Gen. Anghel „Puiu“ Iordănescu , întrebat dacă Naţionala României ar fi meritat să treacă de grupe la acest Campionat European de fotbal: „În unele momente, da; în alte momente, nu!“. (M. C.)

● Iată cîteva „perle ale elevilor“ de la evaluarea națională: „Genul liric este atunci cînd autorul nu are chef să scrie cărți lungi, cum ar fi romanele și scrie poezii“; „În genul liric se cască gura la plante, insecte și animale, iar poezia se scrie ușor“; despre poezia „Salcîmii“ a lui A.E. Baconsky: „Omul ăla era atît de singur încît vorbea cu pomii, gen salcîmii, care nici nu-i răspundeau“; „Poezia este despre diverse buruieni în care a copilărit poetul“; despre o cerință de a explica o cratimă, în poezie: „Întrebarea asta cu cratima pică în fiecare an (…) vă recomand să mai schimbați, că e chiar plictisitor“. Dragi copii sinceri și creativi, știu că nu sînt profă de română, doar îmi ocup și eu timpul cu scrisul, dar să știți că din partea mea aveți un mare 10. (A. P.)

● Fostul mare fotbalist englez Bobby Charlton, întrebat cu ce scor ar fi învins generaţia lui dacă ar fi jucat împotriva Islandei: „Doar cu 1 la 0. Avem, totuşi, 70 de ani.“ (M. C.)

● Scandal la evaluarea naţională: a fost sau n-a fost formulat greşit un subiect la matematică? Disputa e legată de o diagramă confuză, de un grafic pe care unii elevi n-au ştiut să-l interpreteze. Aşa că şi răspunsurile la acest punct au fost mai degrabă o chestiune de imaginaţie. Dincolo de tragedia organizatorică, matematica pare, în sfîrşit, o materie haioasă. (M. M.)

CÎND CINEVA SE APROPIE AGALE (NICI VORBĂ DE ALȚI ARDEI,
AGRESIVITATE, CURAJ),
CINEVA NU ÎNȚELEGE TEORIA LUI
DESPRE SEMNUL CORPULUI

● Din ciclul „Există nervi“. Observ că, pe Facebook, cînd cineva anunță moartea cuiva, niște inse și inși adaugă la comentarii: „RIP“. Probabil că sînt prea serios, dar mi se pare o formă de lene și de superficialitate. De unde pînă unde „RIP“ (rest in peace, pentru non-anglofoni, în caz că or mai fi fiind) reprezintă o formă de a exprima respectul și de a omagia pe cineva? Nu-i mai bine să ne abținem dacă nu sîntem în stare să producem altceva decît trei litere? Mai rău: zilele trecute, un important intelectual a reluat, pe Facebook, cîteva rînduri scrise în 2009, la moartea unei mari jurnaliste. „RIP“, s-au repezit să scrie vreo doi inși, dintre care unul a și adăugat, grăbit, nepricepînd că era un text de-acum șapte ani: „E al doilea jurnalist de care aflu că ne-a părăsit“. Marea jurnalistă despre care vorbeam avea o vorbă înțeleaptă, potrivită și în acest caz: „Nu-i suficient că unii îți bagă picioarele în supă; pe deasupra, mai și dau din picioare și fac valuri“. (M. V.)

● Pe o alee umbroasă, un grup de cinci-şase băieţi se joacă împreună, ba cu mingea, ba cu un skateboard. De ei se apropie agale o fată în tricou roz şi pantaloni scurţi, cu un pistol cu biluţe în mînă şi o puşcă cu apă pe un umăr. Băieţii o înconjoară imediat: „Băi, a venit Amalia! Şi ia uite ce a adus. Dă-mi şi mie să mă joc!“ E clar că, atunci cînd eşti fată în mijlocul băieţilor, trebuie să scoți armele mari la înaintare. (C. Ş.)

● Într-o seară, la un supermarket, casierița, cîntărindu-mi fructele și legumele din coș: „Lămîile astea sînt trecute“, „Alți ardei n-ați găsit?“, „Roșiile sînt moi“, iar salata „abia se ține“. Ajunsă acasă, mi-am înșirat mortăciunile pe masă. N-am putut să le spun decît: „Urîtelor!“. (S. G.)

● În Santiago de Chile, toţi cîinii pe care i-am văzut sînt uriaşi, mai ales negri, lucioşi, şi dorm, liniştiţi şi placizi, în general fix în mijlocul drumului. Nici vorbă de agresivitate, deşi sînt, desigur, comunitari. Comportamentul lor să-l reflecte, oare, pe cel al oamenilor locului faţă de ei? (I. P.)

● Miniştrii Bostan, Curaj şi Tobă. (M. C.)

● Citesc că artistul Aaron Chervenak a decis luna trecută să își unească destinul, în mod oficial, cu smartphone-ul său. Căsătoria atipică a avut loc într-o capelă din Las Vegas, unde ceremoniile bizare sînt o normalitate. Declarația lui de dragoste sună așa: „Sîntem împreună 24/7 și interacționăm la mai multe niveluri. Ne uităm la telefon pentru a primi consolare, pentru a ne calma, pentru a adormi și pentru a ne relaxa, iar pentru mine aceste aspecte descriu o relație“. E cineva care nu înțelege bazele solide ale acestei relații? (A. M. S.)

● Toată lumea ştie că girafele au gîtul lung ca să poată ajunge la surse de hrană inaccesibile „concurenţilor“, precum antilopele. Aşa a scris cineva la începutul secolului al XIX-lea, încercînd un fel de filozofie a zoologiei. Mai apoi, lui Darwin explicaţia i-a venit perfect pentru teoria lui despre adaptarea speciilor şi aşa a rămas. Dar se pare că nu e chiar aşa. Recent, cercetătorii americani au constatat că girafele se hrănesc mai degrabă cu gîtul aplecat spre tufişuri deloc înalte, mai ales cînd începe sezonul uscat. În plus, masculii au gîtul cu mult mai înalt decît femelele. Hm, ce să fie, ce să fie? Ca întotdeauna cînd nu avem explicaţii imediate despre formele vii, ne repezim la sexualitate. Americanii cu pricina au descoperit că masculii cu gîtul mai înalt sînt preferaţi de către femele. Iată! Gîtul mai înalt presupune un piept mai puternic şi coapse mai solide. Aşadar, girafele au gîtul înalt ca să placă femelelor. Orice asemănare cu situaţia bărbaţiilor este nerelevantă. (S. V.)

● Sub semnul unei grandomanii minuscule, în cartierul unde locuiesc s-a deschis, de curînd, „Cea mai mare pizzerie mică“. (D. S.)

● Aţi observat că fiecărei regiuni istorice îi aparţine, în expresiile clasice, cîte o parte a corpului: „Banatu-i fruncea“, „din inima Ardealului“, „din fundul Moldovei“? Pe cale de consecinţă logică, dacă România e un corp, atunci pectoralii îi revin Olteniei, Bucureştiul e buricul, iar Dobrogea… judecaţi şi singuri! (M. C.)