Criminalitatea costă mult

Începînd cu anii ’60‑’70 ai secolului trecut, criminalitatea a luat o turnură amplă și, ca urmare, a crescut numărul studiilor și al cercetărilor interdisciplinare. În multe țări s‑au înființat Institute de Criminologie în cadrul universităților sau în structura Ministerului Justiției. Așa au început marile analize privind dimensiunile criminalității, distribuția teritorială, anchetele de victimizare, analiza evoluției în timp și spațiu, comparațiile între statele europene, tipologia victimelor, aproximarea costurilor criminalității. 

Evaluarea criminalității într‑o țară este un proces complex. Sursele de date sînt multiple: statistici oficiale, sondaje de victimizare (suferită de o parte a populației, atitudinea față de criminalitate și față de sistemul judiciar, cunoașterea serviciilor oferite victimelor), sondaje privind delincvența autorelevată (infracțiunile declarate de un eșantion de persoane care au comis delicte), infracțiunile contra proprietății, cauzele de deces în omorurile comise intenționat, inventarele realizate în magazine (furtul din rafturi, cele comise de angajați), în bănci (registrele privind fraudele), nivelul fricii de criminalitate resimțit de populație, costurile asociate suferințelor și scăderea calității vieții prin victimizare. Cifrele criminalității sînt influențate uneori de fluctuația practicilor utilizate de polițiști: frecvența barajelor în trafic pentru detectarea șoferilor sub influența alcoolului sau a drogurilor, fuga acestora de la locul accidentului, deplasarea criminalității în urma unor măsuri polițienești mai energice în anumite perioade, efectivele reduse de polițiști și nivelul informatizării activității lor (Karl Thomassin, în Bulletin d’information sur la criminalité et l’organisation policière, nr. 2/2000). 

În 1965, Organizația Națiunilor Unite publica în Revista Internațională de Politică Penală un articol consacrat costurilor crimei, scris de John Powel Martin. El definea costurile criminalității ca fiind „…cheltuieli angajate de stat pentru a asigura aplicarea legilor, administrarea justiției, tratamentul delincvenților și alte cheltuieli necesare îndeplinirii acestora. La acestea se adaugă pierderile suportate de victimele actelor infracționale și cheltuielile lor pentru a‑și proteja viața și bunurile de care dispun“. Criminologul britanic grupa costurile astfel: pagubele cauzate persoanelor sau lucrurilor care privează economia de seviciile lor; costul global pentru colectivitate al serviciilor și bunurilor utilizate pentru a lupta contra criminalității și care ar fi putut satis-face alte nevoi mai importante; pierderile pentru economie și pentru individul păgubit; pierderile pentru finanțele publice (în ce măsură economia ar avea de cîștigat dacă nu ar exista criminalitatea) și locul ocupat de costurile acesteia în cadrul serviciilor existente în economie, dacă modifică sau nu structura cheltuielilor, dacă PIB‑ul crește sau nu.

J.P. Martin insistă asupra pagubelor suportate de victime, care pot fi directe precum moartea, leziuni fizice, traumatisme sau leziuni mintale, furtul banilor sau bunurilor, pagube generate de spargerea locuinței, de un accident cu mașina. La acestea se adaugă pagubele indirecte: costul îngrijirilor medicale, lipsa salariului pe timpul vindecării sau recuperării, cheltuielile de precauție (polițele de asigurare a mașinii, achiziția caselor de bani, paznici în magazine ș.a.). Pentru a da sens informațiilor legate de costurile criminalității, acestea trebuie corelate cu amploarea, diversitatea și gradul de moralitate al populației, cu nivelul respectării legii în anumite medii, amploarea non‑denunțurilor, cu venitul național pe locuitor, cu alte date privind cetățenii din teritoriul supus evaluării. „Delictul nu este doar actul comis, ci și actul de a lăsa se întîmple“ (Martin, pp. 61‑65). 

În efortul de a cuantifica pierderile sociale anuale generate de criminalitate, costul nu trebuie privit doar în sens contabil, ci luînd în considerare prețul pe care societatea trebuie să‑l plătească pentru a face față acestui flagel. „Costurile prevenirii criminalității sînt determinate de modelul teoretic care fundează acțiunile practice întreprinse de autorități sau organizații non‑guvernamentale într‑o localitate: creșterea numărului de polițiști în stradă, paza școlilor, amplificarea iluminatului stradal, supravegherea video în piețe, magazine, hoteluri, instituții, angajarea de consilieri pentru adolescenți sau pentru părinții lor, calificarea într‑o meserie a delincvenților care declară că au renunțat la infracțiuni și altele“ (Leslie T. Wilkins în Revue in-ternationale de politique criminelle, ONU, nr. 25/1967). 

Completări interesante la problematica costurilor aduc sociologii Christophe Palle și Thierry Godefroy, cercetători la Centrul de cercetări sociologice asupra dreptului și instituțiilor penale din Paris. Ei consideră că toate cheltuielile pentru controlul criminalității au două surse: fonduri publice și fonduri private. Cheltuielile din fonduri publice cuprind: activitatea de aplicare a legii (poliția, jandarmeria, poliția locală, poliția de frontieră, misiuni de securizare, intervenții de ajutor, eliberarea permiselor de conducere, informatică, supravegherea teritoriului, serviciul antifraudă și cel de impozite, inspecția muncii, serviciul de supraveghere a operațiilor pe bursă și altele), activitatea de judecată și executare a pedepselor (Ministerul Justiției, tribunalele, penitenciarele, serviciul de probațiune), activitatea de prevenire socială (serviciile de ajutor social, centrele de cazare și readaptare socială). Cheltuielile din fonduri private – protecție și asigurări – privesc achizițiile de bunuri și servicii pentru protejarea locuințelor sau firmelor, compensațiile financiare pentru acoperiea pagubelor, reparațiile în cazul accidentelor rutiere, prevenirea accidentelor de orice fel. Asigurările pot fi facultative (riscuri de furt, de incendii, de sinistre) și obligatorii în cazul celor auto (Palle și Godefroy, 1998).   

Iată cum se calculează în Franța costurile unui deces sau ale unei răniri determinate de o agresiune infracțională sau de un accident rutier. Cifrele pe baza cărora se fac evaluările concrete provin de la „Observatorul național interministerial al securității rutiere“ (ONISR) și de la „Federația națională a victimelor rutiere“ (costuri medicale și administrative, pierderi de producție, bareme de indemnizații). Baza de calcul este următoarea: costul unei persoane ucise este stabilit la suma de 1.263.255 de euro (tînăr activ care produce prin muncă 36.000 euro pe an); rănile tratate în spital – 136.474 de euro; tratamentul rănilor ușoare – 5.578 de euro; prejudicii aduse victimei și apropiaților ei, pierderile de producție și ale impozitelor de către stat – 101.500 de euro (în cazul deceselor rutiere); suferințele morale ale mamei, tatălui, fraților, surorilor evaluate la 20% din costurile pentru victimă (30.000 de euro); costurile prilejuite de anchetă – 5.000 euro; despăgubirile obținute prin asigurări – 12.000 de euro pentru un deces; șederea în penitenciar a celor vinovați – 20.000 de euro anual; sentimentul de insecuritate determinat de eveniment prin mediatizare, atentate teroriste etc. (cîte 100 de euro pentru persoanele puternic afectate înseamnă că la un milion de persoane afectate corespund 100 de milioane de euro). 

Pentru cele 850 de decese înregistrate în Franța în 2007 produse prin agresiuni sau accidente rutiere, costurile totale au fost de 1.420.000.000 de euro (1.062 de milioane pierderi capital uman, 110 milioane pierderi de producție prin detenție, 127 de milioane prejudiciu moral pentru victime și apropiați, 15 milioane prejudiciu moral pentru apropiații celor vinovați sau cuprinse în cauză, 8 milioane cheltuieli și timp al apropiaților acordat victimei și persoanelor în cauză, 2 milioane pagube colaterale pentru persoanele suspecte anchetate, 3 milioane cheltuieli de mutualizare (sistem care asigură o parte din pagubele provocate de infracțiuni), 93 de milioane sentimentul de insecuritate al cetățenilor afectați de evenimente. În cazul gangsterilor uciși nu se calculează costuri, iar pentru victimele non‑inocente ale conflictelor dintre bande costurile sînt jumătate din tariful ONISR (op. cit., pp. 9‑11).

În ceea ce privește violul, în 2010 au fost reținute 17.000 de cazuri (7.000 majori și 10.000 minori), costurile fiind de 4.774.000.000 de euro. Costurile totale ale infracțiunilor de omor, tentativă de omor, infracțiuni sexuale, răniri, luări de ostatici, sechestrare, amenințare, șantaj s‑au ridicat în 2010 la suma de 20.192.000.000 de euro, iar costurile infracțiunilor generate de „crima organizată“ au fost de 24.066.000.000 de euro (Jacques Bichot, în Études & Analyses, 16/2012, editat de Institut pour la -Justice, pp. 13‑42). Aceeași logică poate fi utilizată pentru evaluarea costurilor oricărui tip de infracțiuni – furt, vandalism, escrocherii, falsificare de monedă, fraude fiscale, delincvența informatică, ultraj etc. La toate acestea se adăugă cheltuielile publice legate de funcționarea Ministerului Justiției, a poliției, jandarmeriei, tribunalelor și penitenciarelor (17.364 de miliarde de euro în Franța), precum și costurile plătite de cetățeni pentru a preveni prejudiciile generate de criminalitate. Pe baza celor relevate de modul de analiză al profesorului Jacques Bichot, s‑a calculat că, în anul 2011, costurile totale ale criminalității în Franța s‑au ridicat la 150 de miliarde de euro.

Deși, la prima vedere, sărăcia nu are legătură directă cu criminalitatea, studiile desfășurate în multe țări au aratat că persoanele care trăiesc în condiții precare pot comite deseori furturi, spargeri, distrugeri de bunuri, trafic de droguri ș.a. În anul 2011, profesorul de economie aplicată Nathan Laurie, consilier la Centrul de studii asupra sărăciei și excluziunii din Ministerul Muncii și Solidarității Sociale din Québec, Canada, a elaborat un model de analiză a costurilor sărăciei. Modelul său are în vedere costurile tratării simptomelor și consecințelor sărăciei (sănătate, ajutor social, locuințe sociale, justiție penală), costul sărăciei transmise de la o generație la alta (costuri viitoare pe care societatea le va plăti pentru copiii aflați acum în sărăcie alături de părinții lor și care pot favoriza tendința la vagabondaj sau criminalitate), costurile renunțării (costuri datorate abandonării studiilor, lipsei de cîștiguri ale persoanelor sărace care nu termină studiile și, deci, întîrzie sau nu intră niciodată pe piața muncii). 

Pe baza acestui model s‑a putut calcula costul sărăciei în general, dar și costurile sărăciei sectoriale: pentru copii, pentru educație, sănătate, criminalitate, pierderile generate de șomaj, de subutilizarea forței de muncă, de slaba școlarizare și a formării competențelor de bază. Au fost greu de cuantificat calitatea vieții în cartiere, acutizarea polarizării sociale, scăderea coeziunii între oameni. S‑a avut în vedere faptul că persoanele cu vîrsta între 18‑24 ani și 50‑59 ani au venituri reduse sau deloc, au probleme de sănătate, nu au diplome recunoscute pe piața muncii. Ținînd cont de toate aceste elemente, Consiliul național al bunăstării sociale din Canada a calculat că pierderile generate de perpetuarea sărăciei, numai în provincia Québec, se cifrează la 16‑17 miliarde de dolari anual (N. Laurie, 2011).   

Metodologia de calcul a costurilor criminalității devine din ce în ce mai sofisticată, odată cu evoluțiile din domeniul analizei cantitative și calitative a datelor, dar și a unor aspecte socioumane și penale care capătă semnificație pentru cercetătorii și managerii din instituțiile implicate în controlul acesteia. Din cauza complexității și volumului mare de muncă solicitat pentru evaluarea costurilor globale ale criminalității, ar fi utilă reducerea acestui efort doar la nucleul dur al criminalității constituit de violență, criminalitatea organizată și furturi. Chiar și în aceste condiții se va obține o imagine reală asupra pierderilor economice care se răsfrîng asupra calității vieții cetățenilor, dar și asupra importanței investițiilor în programele prioritare de prevenire și diminuare a criminalității într‑o perioadă dată. 

Oare aleșii din Parlamentul României vor fi interesați să afle cît pierdem din cauza criminalității de la noi sau aceasta este o temă de fluturat doar în campaniile electorale? Să nu uităm că, împreună, situația precară a multor români, infracțiunile tolerate și cele nepedepsite demoralizează cetățenii cinstiți și, în același timp, impun ca modele delincvenții de succes... 

Florian Gheorghe este psiholog, conf-e-r-en-țiar univ. dr. și a fost primul director al Pe-ni-tenciarului Rahova.