Crimă cu premeditare
Sorin Antohi a fost turnător, părintele Marchiş asemenea. Brusc, peste România mea a năvălit un miros greu, pestilenţial, de fecale. Ştiu, sună dur pentru acest colţ de pagină, dar, în actualul context, cred că exprimarea e potrivită. Reacţia mea - şi nu doar a mea! - la auzul veştilor despre Muscă, Antohi, Marchiş (Doamne, oare cine mai urmează?!) e aceea a unui om care, nebănuind nici o clipă ce-l aşteaptă, se vede aruncat brusc, fără explicaţii, într-o hazna. Şi, mai mult, e închis acolo pentru o perioadă nedefinită. Mi-e silă şi nu mi-e milă. Creştineşte ar fi ca în aceste momente să învăţăm să iertăm. Şi, oricum, la cîte ne mai aşteaptă, iertarea e, de departe, singura noastră şansă. Dar sila tot mă apasă. Îmi scutur, bîntuit de greaţă, umărul pe care l-am atins, cîndva, de intelectualii subţiri adunaţi în conclavuri savante pe fotoliile Grupului pentru Dialog Social. Ori la Alianţa Civică. Eram mic şi prost şi mă uitam la ei cu admiraţie nesfîrşită, salivînd ca un cîine în aşteptarea osului. Voiam să mă fac mare şi să fiu ca ei. Acum mi-a trecut. Şi, în locul admiraţiei de odinioară, s-a instaurat sila. Brusc, peste figurile luminoase din trecut, înconjurate de aura înţelepciunii şi a neprihănirii, s-au ridicat semne uriaşe de întrebare: dacă şi EL a fost turnător, dacă şi EA a semnat un angajament cu Securitatea? Nu mai am încredere în nimeni. Cînd tata a început să-mi spună acasă că, pe vremuri, l-au căutat şi pe el securiştii, l-am întrerupt brusc, strigîndu-i să se oprească. S-a speriat el, dar cel mai tare m-am speriat eu. Gîndul că ar putea fi şi el din aceeaşi categorie m-a curentat ca o muşcătură de viperă. Mi-e şi frică să mai întreb. De obicei, cînd se discută despre colaborarea cu Securitatea, ies din cameră, ca să nu aud. Am vrut să ştiu, mi s-a părut cel mai important lucru dintre toate cele neştiute după 1989. Dar nici în cele mai negre gînduri n-am crezut că va fi aşa. Pe Antohi, Muscă, Marchiş şi toţi ai lor nu-i acuz pentru ce-au semnat atunci. Mă ştiu slab şi făcut din carne, muritor, laş, prin urmare. Dacă nu s-ar fi întîmplat să am norocul unei naşteri în anii tîrzii ai dictaturii, aş fi fost, probabil, la rîndul meu, un turnător. N-am, prin urmare, nici un merit şi nu aştept medalia neprihănirii. Dar pe toţi cei care, abia acum, ies public, mărturisindu-şi păcatul trădării îi acuz de crimă cu premeditare. Minţind şi tăinuind, ei au ucis speranţa şi şansele noastre de vindecare rapidă. Ei m-au ucis, luîndu-mi darul de preţ al încrederii în oameni. Îi vom ierta. Pentru că ne e dat să ne îngrijorăm mai tare de rezultatul unui meci România-Bulgaria decît de rezultatele deconspirării Securităţii ca Poliţie politică. Iertarea va veni din uitare şi din vina comună. O ceaţă grea va ascunde cadavrele minciunii sub amvonul lui Marchiş, apoi sub catedra lui Antohi... Asemeni lor, şi noi, ceilalţi, din dorinţa de a o lua de la capăt, vom învăţa să ascundem adevărul. Fetiţei mele nu-i voi spune niciodată că Sorin Antohi a fost turnător la Securitate. Şi-o voi lăsa să meargă la slujbele lui Marchiş de la Stavropoleos. Probabil că o voi însoţi şi eu. Dar, pentru cîteva luni sau poate chiar ani, ţin doliu după oamenii cîndva dragi, răpuşi de păcate şi minciună pe frontul României.
