Copşa Mică, colonia care se hrăneşte din plumb

Cunoscută în lume drept una din cele mai poluate localităţi din Europa, Copşa Mică nu se sfieşte să-şi recunoască problemele. Aici oamenii iubesc şi urăsc noxele emanate de Sometra. E un cerc vicios care, pe de o parte, le ciungeşte vieţile locuitorilor, dar care, pe de altă parte, le oferă şansa unei mese calde la sfîrşitul unei zile. Fişele medicale se umplu de cazuri de retard, saturnism, boli respiratorii. Oamenii îmbătrînesc prematur, vorbesc pe ascuns de cei care au leşinat în urma expunerii la plumb, de animalele moarte din cauza poluării. În Copşa Mică s-a mai înfiinţat o fabrică unde se topeşte plumb. Locuitorii sînt bucuroşi că li se oferă locuri de muncă. Aici teama de foame este mult mai mare decît cea de moarte. Turnul Apa se strecoară vicleneşte printre crăpăturile de carton ale acoperişului şi se loveşte înfundat de burta unei scrumiere verzi, jegoasă de la atîtea ţigări strivite. În faţă, piaţa e pustie şi tarabele de metal duc de 50 de ani dorul negustorilor şi al parfumului legumelor şi fructelor cultivate aici. În barul mucegăit din Copşa Mică e mereu seară în fum înecăcios. E mereu umbră şi oameni negri la faţă veniţi parcă din străfundurile pămîntului la o gură de aer curat şi de soare. "Aici la Copşa Mică s-a făcut dintotdeauna prelucrare de metale şi negru de fum. Aşa a vrut Ceauşescu. A dat de muncă la oameni şi oamenii au fost bucuroşi." Vreţi o ţigară? "Nu că am." Scrumiera e plină-ochi de apă şi omul nu are unde arunca tutunul mocnit. "Futu-i mama ei de ploaie că mănîncă tot, cu sulfu' ei." E acidă nu? "Da, e acidă. Da' mata de ce pui atîtea întrebări?" Picurii de apă se mută pe firele negre-tăciune ale bărbatului şi se preling pe bretonul subţire, rar, pînă ajung pe nasul ascuţit şi apoi prin faţa dinţilor galbeni ca un cocean de porumb în pîrg, toamna. Bărbatul scuipă apa de pe buze ca pe otravă. "N-ai fi cumva vreun ziarist?" şi mă pipăie pe la piept să nu îl înregistrez. "Nu e bine să stai de vorbă cu străinii despre sulf." Ochii roşii, parcă injectaţi cu mercur pentru termometre, se holbează la mine, după care strîng uşor în pupile un bărbat din spatele meu. "Ăla cu vestă portocalie e şeful de tură." Geamurile slinoase ale barului, brăzdate de vinişoare portocalii şi vineţi de la un afiş lipit şi topit pe dinafară de apă, deformează şi schimonosesc lumea de dincolo şi strîmbă de la încheieturi podul negru ce duce înspre platforma metalurgică Sometra şi mai odinioară înspre Carbosin. "Se spune despre Copşa Mică că ar fi cea mai poluată zonă din Europa." Se mai goleşte un pahar de bere. "Tu îţi dai seama, nu din România, ci din Europa. Păi asta e extrordinar, domnule." "Şi e adevărat?" "Minciuni. Păi dacă ar fi aşa, ce crezi că am fi toţi sănătoşi? Uite, eu am 35 de ani şi de 15 lucrez la Sometra şi nu am nici pe dracu'". Pe uşă intră un bărbat în cîrje. Un altul îl înjură de mamă prin gaura rămasă de la căderea incisivilor. Trei muncitori în pufoaice roase zac la altă masă. Unul scund cu baston se tîrîie şi mă întreabă cît e ceasul. "Două jumătate." "Mai am juma' de oră de pauză. Vasile, mai e timp de un pahar." Bastonul alunecă, bărbatul aproape cade, înjură de sfinţi. Un nod în gît mă chinuie de cînd am ajuns aici. "Aţi văzut turnul ăla mare? Trebuia să fie de 280 de metri, dar nu au făcut baza bine şi le-a fost teamă să nu se prăbuşească. Pe acolo ies acidul sulfuric şi plumbul. L-au făcut aşa de înalt ca să nu cadă în oraş, dar el tot aici vine şi în oraşele vecine. Îl vezi de oriunde ai veni. Tot timpul fumegă. Tot timpul." Se opreşte. Şeful de tură ne dă tîrcoale. "Cui îi mai spui prostii, Florine?!" Florin tace mîlc şi apoi rînjeşte. "Îi spuneam domnului ce treabă bună se face aici la noi în Copşa Mică şi că atîta timp cît fumegă turnul noi avem de muncă" şi toţi bărbaţii se scutură de rîs puternic. Un alt bărbat cu cîrje îşi trage picioarele după el în crîşmă. Afară plouă şi miroase a mucegai. Acelaşi nod în gît mă chinuie. Sometra mai adună în prezent 1.095 de salariaţi din cei 2.500 de odinioară. Fabrica are un lanţ tehnologic care nu mai este complet. Gazele sulfuroase, care ies de la aglomerarea minereurilor, trebuie colectate şi prelucrate într-o fabrică de acid sulfuric care practic nu există. Cînd au venit investitorii greci, fabrica era într-o stare jalnică. Ceauşescu nu a mai vrut să investească bani în retehnologizare şi a lăsat-o a nimănui. Gazele, în loc să fie colectate în fabrica de acid sulfuric, sînt conduse prin furnal în aer şi acolo se amestecă şi se formează o ploaie acidă. O ploaie care ucide tot. Plumbul a pătruns în pămînt atît de adînc încît oamenii trebuie să decoperteze terenurile pe o adîncime de 2 metri ca să considere că pot face agricultură curată. Oricum locuitorii nu au voie să consume legume şi mai ales să le comercializeze. Dar o fac. Autorităţile ştiu asta şi nu pot lua nici o măsură. În Copşa Mică piaţa numără 20 de tarabe. Mai mereu pustii. Şi nici nu sînt şanse să se umple de negustori. Dacă Sometra s-ar închide azi, toată poluarea şi plumbul ar dispărea peste 60 de ani. Cel puţin asta spun oamenii. Păcăleala Printre picăturile de ploaie acidă, pe trotuare pătate de negru, unii mai aruncă vorbe cu perdea cum că acei muncitori, care sînt prea bolnavi şi suferă de saturnism (expunere mare la plumb, n.r.), trimit la policlinică urina copiilor. "Fac aşa ca să le iasă analizele bune şi să se poată întoarce la muncă, că nu au de unde să cîştige alţi bani." Aici fiecare e pentru el. Sănătatea se vinde scump. Mesele nu mai sînt de mult îmbelşugate şi, dacă au ce să aştearnă, oamenii le mulţumesc investitorilor greci, care au preluat Sometra, şi apoi lui Dumnezeu. De curînd în Copşa Mică s-a mai ridicat o fabrică, Prombat. Fostul director al Sometrei a pus în 2000 bazele unei firme care topeşte elemenţii de la acumulatoare, tot pe bază de plumb. Unii au spus că e o investiţie foarte bună, că e un pr oiect austriac, că s-au băgat foarte mulţi bani pentru asigurarea sănătăţii şi că s-au făcut locuri de muncă. Alţii şuşotesc că astă-primăvară au fost cîţiva inşi care au căzut laţi acolo din cauză că hala e etanşă şi nu are aerisirea foarte bună. "Dar e bine că e loc de muncă." . Paul Drăghici - consilier local - Nu vă infioară gîndul că specialiştii au declarat că media de vîrstă în Copşa Mică e mai scăzută cu 10 ani decît media pe România? - Uf, ce să zic! Ştiţi cum e vorba aia: mai degrabă cinci ani ca un vultur decît 50 ca o cioară. Oamenii şi poluarea Tanti Paraschiva aşteaptă în faţa cabinetului ca să-şi primească porţia lunară de injecţii. Doar aşa îşi mai poate duce zilele. O dor toate oasele. Şi-a înmormîntat bărbatul acum zece ani. Avea 63 de ani cînd s-a dus şi cică era tînăr. "La vîrsta lui, un om sănătos încă mai duce un munte în spinare." Îl duce numai dacă nu a lucrat douăzeci de ani la Carbosin. "Avea paralizie unchieşu' şi a murit, da' greu de tot. S-a chinuit săracu'." Douăzeci de ani a înghiţit unchieşu' negru de fum şi noxele scăpate de la instalaţiile Sometrei. Parascheva are un singur dinte sus şi doi jos, cu care sparge coaja tare de pîine. "Gornul cela mare topeşte tot în jur. Tot. De la Blaj pînă la Dumbrăvenie, poluare. A zis la radio." Din cînd în cînd, îşi îndeasă ochii în plasa de rafie şi rupe cîte o bucăţică dintr-o franzelă scăpată prea mult în cuptor. "Moare lumea de foame aici." Îşi molfăie obrajii şi scuipă firimituri de pîine, pe care apoi le strînge hrăpăreaţă de pe buzele uscate. "Nu mai e ce-a fost odată. S-a dus şi blestematul ăla de negru de fum şi odată cu el şi locurile de muncă. E sărăcie şi foame mare pe aici. Parcă era mai bine înainte." Odinioară, ziarele scriau că medicii fug de poluarea din Copşa Mică şi că anul trecut erau trei medici de familie la 5.000 de locuitori. Casa Naţională de Sănătate nu mai îndrăzneşte să îi roage pe medici să ocupe locurile de aici şi nici nu mai scoate posturi la concurs. "E normal să nu vrea lumea să stea în Copşa Mică. Dar ştiţi, e o problemă de percepţie aici. Lumea nu fuge de poluare, ea fuge de oameni." De 18 ani medicul Octavia Penescu ştie toate păsurile celor de la Copşa Mică. Crede că bolile sînt cauzate mai ales de nevoi. Oamenii nu au bani să-şi cumpere alimentele necesare ca să aibă un meniu sănătos. "Un copil născut din părinţi bolnavi, care au trăit aici şi au lucrat în combinatele de aici, e normal să nu fie sănătos şi rezistent". În fişele medicale întocmite sînt nenumărate cazuri de copii cu retard, cu tulburări psihice şi de comportament, boli gastrice, anemie. Pentru adulţi, lista e mult mai mare: hipertensiune arterială, intoxicaţii cronice cu plumb şi cele mai periculoase boli profesionale. Asistenta e de aceeaşi părere cu doamna doctor. În spatele ei, geamul strîmbă turnul de emisie ce pufăie nervos aburi în nori. "Ar fi mult mai trist dacă s-ar închide Sometra. Ar fi un dezastru. Toată lumea ar trebui să plece." E curios şi straniu cum oamenii îşi ascund temerile în spatele unor credinţe clădite pe nori de praf negru amestecat cu sulf şi plumb. Totul trage în jos în oraşul acesta. Cu fiecare pas în inima localităţii o greutate mă apasă pe umeri: sărăcie, oameni îmbătrîniţi prematur, şi o alta mi se strecoară pe nări şi o simt cum parcă începe să-mi roadă cuminte în plămîni, să alunece prin sînge şi să-mi bombardeze măruntaiele. Anii trecuţi o turmă întreagă de oi, miei şi 20 de cai au murit pentru că au păscut în zone extrem de poluate. În faţa unei sticle de bere şi a unei sincerităţi debordante, oamenii spun că mai degrabă mor de plumb decît să moară de foame. Nodul în gît încă mă chinuie. Exodul către nicăieri "Oamenii nu-şi dau seama că au 4-5 clase şi nu ştiu despre impactul acestor noxe. Sînt ciungi, şchiopi, cu mîinile anchilozate din cauza poluării, dar ei se mulţumesc că primesc bani. Nu le-a spus că e periculos, nu le-a spus nimic. Se ducea unul care e vai de capul lui, îl dor picioarele din cauza plumbului şi toate afecţiunile care sînt şi medicul îi dă să-i treacă. Ce să-i treacă, băi nene? El omul nici măcar nu ştie ce are. Nu ştie, domnule, credeţi-mă." Maria Băcilă se luptă cu sistemul de mulţi ani. De pe canapeaua de lemn bine lăcuit recunoaşte că nu doreşte închiderea totală a Sometrei, ci doar una parţială, în care să se realizeze modernizarea instalaţiilor care nu ar mai permite depăşirea maximă a noxelor permise. " O zi în minus pentru viaţa unui om este o crimă, domnule! O crimă!" Din 1990, de cînd s-a înscris în mişcarea ecologistă, face memorii şi scrisori către instituţiile abilitate. A adunat pînă în prezent un dosar de 130 de pagini pe care l-a depus la Curtea drepturilor omului de la Strasbourg. A ajuns şi la Ministerul Mediului. Ministrul de atunci, Petru Lificiu, nu era de găsit. Pe holuri l-a văzut pe Ioan Jelev (secretar de stat în Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor în perioada 2000-2005, n.r.), "I-am zis Ťdomnule, nu se mai poate trăi acolo. Nu mai putem. Au murit cai şi miei.» Şi el a răspuns ŤDa, doamnă, aveţi dreptate, de ce nu vă mutaţi din Copşa?». Cînd a fost într-o audienţă, vechiul prefect, Lup, a luat-o în rîs: "Ştiţi ce mi-a zis? Cică ŤEu, cît am fost mic, am mîncat morcov de acolo şi nu am păţit nimica.»" Soluţia nu e de găsit sau cel puţin din casa Mariei Băcilă şi din jurnalul pe care îl ţine cu atîta sfinţenie nu se întrevede. Ieri a mai scris cîteva însemnări în el. Au dat drumul iar la gaze seara. A simţit gustul dulce de plumb cînd ducea găinile la culcare. "O să se termine cu totul şi o să închidă într-un final poluarea, în momentul în care nu o să mai moară doar cai şi miei, ci şi oameni. Atunci cînd or să moară oameni. Atunci Sometra o să fie închisă pentru modernizări."