Cine vrea să crească mare?
Cred că sînt vreo douăzeci şi un pic. Curioşi, temători, sinceri. Boboci. Mă învîrtesc printre ei, încercînd să dezgheţ atmosfera, aşa că-i provoc să-mi spună, în cîteva cuvinte, de ce-au ales să facă o facultate de jurnalistică. Vorbe mari şi mici. Unii n-au ales, a ales întîmplarea în locul lor. Sau au ales părinţii. Alţii vor să salveze lumea. S-o schimbe. Frumos, foarte frumos, deşi nu-mi pot ascunde un zîmbet. Din mijlocul sălii de curs mă priveşte, insistent, singurul băiat dintr-o grupă cu peste douăzeci de fete. "Şi tu?", îl întreb. Are răspunsul pregătit, prin urmare rosteşte apăsat, fără urmă de şovăială. "Eu vreau să mă fac ziarist ca să ajung celebru şi să mă recunoască gagicile pe stradă!" Şi gata. Urmează o porţie bună de rîs. De fapt, noi rîdem, el nu prea, ceea ce mă face să înţeleg că tînărul n-a prea glumit. De fapt, e suficient să deschizi televizorul la orice oră, sau ziarul la orice pagină, pentru a înţelege dimensiunile lumii-spectacol în care trăim azi. Despre revistele glossy ori imundele fiţuici cu pretenţii de săptămînale mondene, nici nu mai vorbesc! Totul, aproape totul se învîrteşte în jurul unei disperate încercări de a obţine avantajele celebrităţii. Aluniţa din copilărie, divorţul, naşterea sau moartea copilului, avortul spontan, preferinţele culinare, numărul de la pantofi, sexul şi poziţiile sexuale preferate, rudele necăjite sau amanţii bogaţi devin tot atîtea pretexte numai bune de luat în calcul pentru o apariţie televizată, o poză aranjată tip paparazzi sau o încremenire penibilă în faţa bliţurilor, botezată artistic "pictorial". Într-un asemenea context, în care vedetele de televiziune se dau jurnalişti, iar jurnaliştii pozează în vedete de televiziune, nici nu e greu de înţeles, nici nu e condamnabilă părerea bietului student din anul întîi. El vrea ce vede şi vede ce vor alţii să vadă. N-are cum să treacă dincolo de pelteaua lipicioasă botezată "glamour" care acoperă apariţiile media ale celor mai multe dintre vedetele autohtone. Şi nici nu poate (încă) să înţeleagă tristeţea nesfîrşită şi spaima care le bîntuie la finalul fiecărei şedinţe foto sau apariţii la televizor, cînd se întreabă, disperate, ce-o să le mai aducă ziua de mîine şi ce-or să mai poată inventa pentru ziua de mîine. Un nou amant? Poate, o nouă operaţie de mărire a sînilor? Un zvon despre colaborarea cu un regizor celebru la Hollywood? O casă nouă? Probabil, nu-i nimic nou în asta. Pseudoinformaţiile şi pseudopersonajele din categoria indicată mai sus sînt bine cunoscute. Ceea ce nu luăm în calcul tocmai din dureroasa pricină a obişnuinţei este absurdul situaţiei de fapt pe care o trăim: acceptăm, cu resemnare, sau aşteptăm, cu nerăbdare, apariţiile lor în spaţiul public, tratîndu-le, după caz, cu o supremă îngăduinţă sau cu o bolnăvicioasă curiozitate. Şi, parafrazînd textul unei reclame recente, nu renunţăm niciodată la ele pentru că - nu-i aşa? - nu ne fac rău. Nouă nu. Sau doar în mică măsură. Ori nu ne pasă. Dar, într-o zi, din mijlocul unei grupe de studenţi în anul întîi la Jurnalistică, se aude glasul unui tînăr vorbind despre motivele pentru care ar vrea să ajungă ziarist. Şi, brusc, se rupe filmul.
