Cînd nu mai crezi, totul depinde

Încrederea românilor în lucruri, bunuri, servicii şi ofertanţi s-a transformat, sub blestemul capitalismului, într-o superstiţie păguboasă, unde replici precum "mulţumesc" şi "cu plăcere" sînt rostite mecanic, fără un suflu real sincer. După cîteva dezamăgiri, alimentate şi de aşteptări prea mari, copilăroase - dacă plăteşti suficint, vei fi veşnic mulţumit, românii pleacă din magazine, bănci, pieţe sau biroul angajatorului cu un soi de presimţire: după o purtare, papucii din piele se rup, într-o săptămînă, vor suna cei de la bancă să spună că a intervenit o problemă, la două ore de la vînzarea celor cîţiva euro, preţul lor va exploda şi altele asemenea. Religia încrederii în ceea ce ţi se oferă, fie drept chilipir, fie pe bani frumoşi, a lăsat locul unui relativism derutant atît pentru consumatori, cît şi pentru producători. La Iaşi, supravieţuieşte încă speranţa că lucrurile ieftine sînt o dovadă de cinste a neguţătorilor, că reducerile înseamnă generozitate, iar casele de schimb valutar, un univers în mic al celor care muncesc în străinătate. De cînd şi-au pierdut obrazul prin legea compensatelor, farmaciile din Iaşi şi-au dat jos din frunte emblema cu şarpele încolăcind crucea, întru devenirea subită - buticuri cu produse cosmetice. "Savonurile" Fa şi Rexona au lăsat în urmă o repulsie inexplicabilă pentru tot ce înseamnă "produs românesc", poreclit no name. Dar... "depinde de persoane. Sînt care vin anume pentru produsele străine şi altele care preferă o anumită gamă românească. Mai depinde de reclamă, de prospect, de cît de bună este promovarea. Înainte de '90, se găseau mai greu cosmetice, singurele erau Farmec Cluj-Napoca şi ce se mai Ťscăpa» de la Gerovital. Acum, acestea fac mult export, mai vin la noi şi produse de calitate, dar eu am folosit de curînd Gerovitalul şi nu mai sînt mulţumită de el. A crescut ca preţ şi a scăzut în calitate. Demachiantul de la Gerovital stă nefolosit, va trebui să îl arunc, sincer." Doamna Violeta Dărmănescu, de 43 de ani, e asistent de farmacie şi are, într-adevăr, tenul un pic pătat. Magazinele de papuci "pentru toate buzunarele" dosesc tălpicii din piele şi scot în vitrine cauciucuri, plasticuri şi muşamale cu miros îngrozitor "de chinezesc", dar cu putere de seducţie. Uneori... "sînt buni şi papucii româneşti. Sînt chiar papuci româneşti de firmă, rezistenţi şi buni." "Precum?" "Nu mai ştiu, nu mai ştiu exact." "Nike-uri!", ştie precis băieţelul ce probează mofturos adidaşi coloraţi, Patrol. "Nu, mamă, nu de ăia. Pe la Cluj sau Braşov, nu ştiu unde se mai făcea încălţăminte." "Pentru copii, de care căutaţi?" "Rezistenţi să fie, şi de calitate." "Şi cît sunteţi dispusă să daţi pe o pereche de pantofi?" "Ei, ca pentru un salar de bugetar." "Un milion!", adaugă, subliminal, băieţelul. "Nu, ăştia costă 760 de mii, reducere 730. Atît!" Mariana Moroşanu, la 33 de ani, e deocamdată casnică şi crede în reducerile care însumează exact trei pîini. Deşi nu au încă o casă a lor, tinerii ar investi oricînd în întinderi de pămînt nemărginite. Nicidecum pentru agricultură. "În momentul actual, aş băga banii în terenuri. După tendinţe, toate terenurile cresc în valoare, iar terenul, vrei nu vrei, rămîne la locul lui." Cosmin e consultant evaluator, are 27 de ani şi astăzi are încredere în cultură şi clasici. O atestă prezenţa sa la Tîrgul de Carte "Librex 2006". Nu a citit încă "Ion". Ajutorul social nu vine niciodată pe card. O discriminare umilitoare, ce menajează însă domnii şi doamnele care mai fac uneori coadă la bancomat, rînd la care nu îţi este ruşine să te aşezi. Pentru că... "nu este vorba de încredere, este vorba de economie de timp şi de plata facturilor direct din cont. Nu am avut niciodată neplăceri. E adevărat că uneori bancomatele nu funcţionează temporar, dar mereu poţi găsi altul." Genoveva Munteanu are 31 de ani şi este profesor. Priveşte peste umăr cînd introduce codul, să se asigure că ceilalţi stau la doi metri. Regulamentar. Încrederea în moneda naţională este o chestiune care "depinde". De ce anume, nu se ştie, cert este doar că mereu, indubitabil, "depinde". La magazinul cu bomboane Bucuria... "depinde". Dacă aş lucra la o firmă, normal că aş negocia salariul în euro. La ora actuală, euro contează mai mult. Dacă tot intrăm în UE! Nu că nu am încredere în leu..." Mihaela are 23 de ani, reuşeşte să fie şi studentă, şi vînzătoare, ocupaţii dintre care una cu siguranţă depinde de obiceiul ei de a se juca pe telefon în timp ce vorbeşte cu clienţii. Nici una din toate aceste mărturii ale străzii nu ar avea vreo importanţă dacă nu ar încifra o atitudine relativistă faţă de ce şi cum se consumă. Mai mult, ar putea părea toate mofturi, atît timp cît peste două milioane de români, nu că nu mai au încredere în şansa de a reuşi şi de a fi mulţumiţi aici, dar au renunţat de mult la România. Barbacaru Lucia, la 63 de ani, a început să creadă, tot aşteptînd la casele de schimb valutar, în două lucruri deodată, cu aceeaşi putere: "în euro, cînd mi-i trimite băiatul, în lei, cînd vine pensia".