Ce se vede la radio
Mă ţine prizonier, uneori perioade destul de lungi de timp, o dorinţă puternică de a-i face pe români să viseze. Sau să zîmbească. În direct, la radio. Pare simplu, dar experienţa celor şapte ani şi mai bine de cînd se întîmplă în fiecare după-amiază să fiu cu România în direct arată, fără drept de apel, un scor net favorabil depresiilor, umorilor, nervilor şi altor stări întunecate care bîntuie prin minţile şi sufletele noastre. Pe undeva, e explicabil: ne doare, deci strigăm. Dar să nu te poţi detaşa decît foarte greu sau aproape niciodată de jumătatea goală a paharului, asta spune multe despre relaţia noastră cu noi înşine, în primul rînd. Caz concret: emisiune despre fericire şi lucrurile simple. Cu mici excepţii, intervenienţii leagă starea de bine (cuvîntul "fericire" îndrăznesc destul de puţini să-l rostească!) aproape exclusiv de partea materială. Bani, bani, bani. Nu mă surprinde, în timp m-am obişnuit cu genul acesta de raportare la starea de mulţumire sufletească, dar, sincer scriind, speram să descopăr o cît de mică schimbare. O tuşă strîmbă mai puţin. Măcar pe ideea că România anului 2007 arată destul de diferit de aceeaşi ţară a anului 2000 cînd am lansat prima ediţie a emisiunii radiofonice. M-a intrigat seria de răspunsuri primite, aşa că am menţinut unghiul, schimbînd doar tema. De data asta, o discuţie despre lucruri bune din România. Răspunsuri firave, clişee penibile: munţii, marea, olimpicii... Cineva îndrăzneşte să vorbească despre o echipă de handbal, pare-mi-se Oltchim, care spulberă tot ce întîlneşte. Preţ de cîteva minute, intră pe fir oameni care trec în rîndul veştilor bune asfaltările, boom-ul imobiliar, ceva parcuri amenajate, ba chiar şi venirea lui Julio Iglesias la Bucureşti. E rîndul meu să alunec spre depresie. Nimic mai mult? Ceva mai de Doamne-ajută, un fapt, o faptă care să ne aducă pe toţi în situaţia să răsuflăm uşuraţi şi să spunem, iată, se poate?! Nimic, nimic, timp de o jumătate de oră. Lucruri mărunte, împliniri de duzină sau mici contrapuncte, sonore însă doar la nivel de urbe. Pe post de concluzie: România n-are fapte măreţe de raportat, ceea ce s-ar putea să fie chiar o tristă realitate. Pe modelul de mai sus, luînd în calcul evenimentele care ne-au împrumutat fiecăruia trăsături de mailaţi, mi-am zis că n-ar fi rău de pornit o discuţie despre cum sîntem noi, românii, de fapt. S-a blocat centrala! Cu mici excepţii, un cor bizar, mixt, cu apeluri din ţară şi din străinătate, a interpretat aria smetiilor necruţătoare date peste chipul naţiei. Sîntem în fel şi chip, ne urîm înfăţişarea, ne transformăm cicatricele sau plăgile minore în semne ale unor boli imposibil de vindecat şi, în general, dacă ne ascultăm vorbind despre noi, părem în solda duşmanilor noştri. Nu cred, sincer nu cred să existe prea multe naţii, altele decît cea română, în stare să se urască atît de tare pe ele însele. Forţa cu care sîntem în stare să ne înjurăm în oglindă e greu şi de înţeles, şi de ascultat. N-am căutat nici pe parcursul emisiunilor, nu încerc nici acum să-mi explic de ce se întîmplă aşa. Ţine de mentalitate, vor fi exclamînd filozofii de cartier. Sau de ipocrizia teribilă care ne înconjoară, alături de ignoranţa şi lipsa de educaţie pe care le dezvăluie, la fiecare colţ de stradă, ţara şi oamenii ei? Oricum ar fi, ele există, în doze similare, şi la alţii. Ceea ce nouă pare să ne lipsească dintotdeauna este însă capacitatea extraordinară şi absolut necesară de a face paşi decisivi întru schimbarea lor. Iar asta se... vede pînă şi la radio.