Ce e bun cînd e de rău

În tot răul politic actual n-ar strica să vedem şi partea bună a lucrurilor. Magma scabroasă a intrigilor şi intereselor politicianiste a adus la suprafaţă o bună ocazie de a privi, brusc şi fără cale de scăpare, chipul României de azi. Trăim într-o înfiorătoare ipocrizie, dar asta probabil că o ştiam deja. Ceea ce nu ştiam era figura ipocritului naţional. Azi, în funcţie de zi sau oră, putem să asociem trăsăturile lui Dan Voiculescu sau figura scremută a prim-ministrului Tăriceanu rostind formula "Dragi români" cu efigia ipocritului universal. Prin ricoşeu, el este şi naţional. Mîrlănia are şi ea trăsături definite: Ludovic Orban şi Traian Băsescu sînt portrete născute din tuşa groasă a neamului prost care confundă spaţiul public cu vestiarul unei echipe de fotbal supărate pe arbitru. Ţaţele din satul bunicilor puneau bemolul pe coardele vocale cînd se adunau în uliţă, ceea ce nu se poate spune despre Raluca Turcan, Norica Nicolai sau Elena Udrea cînd se nimeresc strînse în vreun studio de televiziune. Emil Boc a rămas campion al vorbelor nemestecate, dar a făcut pui. Pui vii: Crin Antonescu sau Bogdan Ciucă. Iar, dacă tot am ajuns să privim spre chipuri alcătuite dintr-o gură imensă, dincolo de care se vede hăul unui tobogan pe care s-au prăvălit demult logica şi, uneori, chiar raţiunea, atunci e lesne de observat că ele aparţin unor indivizi numiţi Gigi Becali sau Corneliu Vadim Tudor. Îi ştim, i-am văzut, le-am asociat o trăsătură sau mai multe în stare să-i definească de la distanţă în tabloul strîmb al lumii româneşti de azi. Lîngă ei - că doar e un tablou de familie, nu? - stau înşirate chipuri multe de români simpli, zugrăvite în aceleaşi culori. Ipocriţii, mîrlanii, hoţii, mahalagiii sau utopicii nu sînt doar pe culoarele marilor instituţii ale Puterii. Sînt şi în holurile blocurilor, pe stradă sau în faţa televizoarelor. Portretul României de azi ne cuprinde pe toţi, de la vlădică la opincă, şi asta - zic eu - e un lucru bun. Cu o condiţie: aceea de a observa atent bestia. Numai o raţională şi îndelungată privire aţintită asupra hidoşeniei născute acum aproape 18 ani ne va aduce în situaţia fericită de a picta României viitoare un alt chip. Dacă adăugăm la cele de mai sus nevoia unei alte Constituţii care să ne spună, odată pentru totdeauna, cine conduce ţara, avem în faţă marea revelaţie născută din cenuşa imperiului de speranţă numit cîndva Alianţa D.A. Asta e tot şi nu e puţin. Chiar de-ar fi în continuare să se aleagă praful de toate cabinetele Tăriceanu 2, 3 sau cîte vor mai fi, faptul că ştim acum, mai bine ca oricînd, în ce fel arată vintrele hidoase ale Puterii ne transformă din exaltaţi în sceptici, şi asta nu poate fi decît în beneficiul democraţiei. Eu, unul, m-am săturat de românul fanatic în stare să-şi omoare soacra pentru că l-a votat pe Iliescu sau, din contră, fiindcă nu l-a ales pe Băsescu. Aştept de ani de zile să apară electoratul raţional şi matur, care nu crede în lacrimi şi nici în zîmbete. Cînd se iveşte în tablou, daţi-mi, vă rog, un semn. Portretul acelei Românii îl cumpăr.