Ce e „al nostru” și ce e „al lor”

De spaţiul public am auzit toţi. Despre acesta se discută mult: unde începe, cînd se termină, cum arată, ce se întîmplă în spaţiul public, cine îl face sau cine e de vină? De ce ieşim, pentru cît timp, unde ne ducem şi ce facem (productiv) cînd stăm afară, cu ceilalţi? 

Indiferent de ceea ce ştiu sau ceea ce credeam că ştiu, s-a întîmplat într-o zi să poposesc într-un loc, aşa-numit public – să-i spunem şi de odihnă. Forma – tipică, aşa cum am văzut şi prin alte părţi: cîţiva copaci, cîteva bănci, pavaj, gazon neîngrijit şi un bust – al lui Dobrogeanu-Gherea. Totul bine ascuns, neobservat, aparent liniştit: aici credeam că voi petrece doar următoarele cîteva minute, bucurîndu-mă de frumuseţea cartierului... În schimb, am cunoscut un grup de frecventatori ai locului, la care am revenit adesea – să mai vorbesc, să glumesc sau doar să ascult, să privesc, să mă minunez. În spatele unor blocuri şi clădiri interbelice, la intersecţia unor străzi circulate, într-un spaţiu pe care Primăria şi-ar dori să-l poată standardiza, controla şi în care cei mai mulţi cred că trebuie să te comporţi într-un anumit fel, am descoperit un univers dominat de un grup de bărbaţi burtoşi şi asidui băutori de bere, care se comportă complet diferit (nepotrivit?); dar care consideră că totul le aparţine pentru că aici au copilărit, aici au fost cîndva tineri, fericiţi şi lipsiţi de griji şi aici s-au întors la bătrîneţe, cînd au avut nevoie de ajutor, sprijin sau măcar  înţelegere. Înţelegere pe care o primesc doar de la cei asemenea lor, cei care îndrăznesc să-i cunoască. 

Acum aceşti bărbaţi mi se par greu de imaginat, de desluşit... În fapt însă, poate că îi cunoaşteţi deja pe aceşti domni, îi recunoaşteţi în bărbaţii care parcă taie frunza la cîini în spatele blocului/prin cartier, se uită lung la toate damele care trec pe acolo şi ştiu toate bîrfele din zonă; sau reprezintă de-a dreptul memoria cartierului, cu numeroase relatări despre oamenii trecuţi, veniţi, plecaţi şi poveştile lor. Ei îl cunosc atît pe cascadorul care a murit în clădirea devastată de cutremur şi pe soţia acestuia care nu s-a mai recăsătorit, cît şi povestea inginerului de la etajul VII care şi-a pierdut o mînă într-un accident de muncă şi acum adună cutii goale de bere ca să le vîndă – văduv fiind, sau povestea cîinelui  cîndva de cartier – o căţea bălţată care lătra la toată lumea. 

Poate îi vedeţi dimineaţa înainte de a vă duce la muncă şi vă minunaţi cît de devreme pot ieşi din casă unii oameni, fără să facă „nimic“ (deci aparent fără motiv, de parcă ieşirea în spaţiul public nu ar putea fi decît subjugată unei intenţionalităţi argumentate) sau poate îi revedeţi în apropierea serviciului, într-unul dintre aceste locuri de odihnă, în timpul pauzei de masă. Pentru aceşti bărbaţi (şi cîteva foarte puţine femei), istoria personală şi socială se redefineşte în raport cu ieşirea în aceste locuri. Aceste spaţii, ce cumulează cu generozitate cîţiva metri pătraţi, au o viaţă şi un ritm propriu care pulsează pe tonul ocupanţilor lor, despre care nu se ştie/spune nimic, dar care sînt particulari în anonimitatea lor şi a căror poveste o voi începe aici.  

Cine sînt? 

Nişte prieteni consumatori. (...) Grupul e un clan, adică o legătură foarte strînsă. Pe oamenii de aici i-aş numi amici.  (C.D.C.) Nişte golani cumsecade (...) Ne certăm între noi, dar ne şi iubim (S. D.) Nişte vecini. Ştii cum e vorba: familia e familie, dar tot în parc cu prietenii ieşi. (G. D.) Prieteni. Că, dacă vorbesc cu ei şi ne înţelegem, nu om fi duşmani. (J. N. „Limbă) Cunoscuţi, vecini şi un singur prieten. (...) Vecinii sînt oamenii din cartier. Pe ăştia îi cunosc din copilărie sau de aici, stăm de vorbă, ne întîlnim. (...) Păi, vorbim de muncă, de ce ni s-a mai întîmplat, ce am mai auzit, nu teme cotidiene (...) Cotidian este cînd repovesteşti ştirile de la ora 5. Mie asta nu-mi place (G. D.)

Mai mult decît atît, aceşti bărbaţi formează un grup – nebănuit, unit, solidar şi cumva omogen. Cei mai mulţi au probleme cu banii sau sînt chiar şomeri. Cei mai mulţi sînt divorţaţi şi trăiesc singuri sau cu părinţii, bătrîni şi bolnavi. Toţi au locuit în zonă, în copilărie, şi s-au întors aici după divorţ sau alte eşecuri. Cei mai mulţi au revenit pentru nostalgia copilăriei. Toţi au găsit sprijin în ceilalţi bărbaţi. Sprijin care s-a concretizat în ajutor financiar, în oferte de muncă (pe care le primesc dacă vin în părculeţ, dacă ceilalţi sînt afară), în hrană sau haine, înţelegere, uitare, amintiri. Acest grup s-a transformat într-o reţea de sprijin pentru noul tip vulnerabil – lipsit de o reprezentare în dialogul dintre actorii sociali, el a luat fiinţă şi s-a întărit datorită afecţiunii faţă de modul în care arăta locul de odihnă odinioară. 

Un spaţiu public intim şi familiar  

Pentru membrii grupului cosmetizarea spaţiului părculeţului/locului de odihnă nu constă doar în culoarea, mirosurile sau mizeriile acestui loc, ci şi în atitudinea lor generală asupra acestuia: îl consideră locul lor. Mai mult sau puţin conştient, aceştia au transformat lucrurile din părculeţ în mobilierul lor de sufragerie. Băncile pot deveni oricînd, şi cu uşurinţă, paturi unde dorm în mijlocul zilei sau unde, împreună cu G. (singura femeie care mai trece prin parc şi face rost de băutură sau bani) simulează acte sexuale. Monumentul-bust devine o vitrină sau  o măsuţă pe care îşi aşază hainele şi pun boluri de apă şi mîncare pentru porumbei. Înainte de ’89 acesta avea şi o poreclă: „Nea Tănase“, pentru că semăna cu tatăl unuia dintre copiii din cartier şi a fost adus în parc în anul morţii acelui bărbat.  

Iar gazonul călcat în picioare este un loc prielnic pentru „cultivarea“ unui pom de Crăciun, pe care l-au împodobit în luna iunie – un semn al tentativelor de posesie asupra unui spaţiu public, asupra căruia nu se sesizează, însă,  decît cei care-l folosesc.  

Şi cine a făcut asta? 
Păi, cum cine? Noi, de aici. 
Şi cum vi se pare? 
Mi se pare frumos. Noi l-am făcut că stăm aicea. De ce să nu facem să fie frumos? Doar că vin ăştia şi fură din el. Am pus ciocolată. Nu vezi? Acuma, n-a mai rămas nimic. 
Şi cine sînt „ăştia“? 
Cum, cine? Ăştialalţi. Copii, alţii de pe aici care vor să fie răutăcioşi. (J.N. Limbă)  

Autorităţile 

Pentru aceşti bărbaţi, administraţia publică nu este reprezentată decît de oamenii care vin şi-l iau pe omul străzii, la cererea administratorului resturantului din apropiere, după care îi dau drumul  a doua zi; şi de către poliţişti, anume agenţi ai coerciţiei, care intensifică sentimentul lor de membri neglijaţi şi vulnerabili ai societăţii, oameni cumva în afara societăţii, fără o voce specifică.  Văd că se bea aici. Aveţi voie? Nu era interzis să bei în spaţiul public? 

Noi nu avem voie să bem aici. Există legea aia că nu poţi să bei în public. Dar unde să te duci? Singurii oameni pe care îi mai cunosc vin aici. Noi nu mergem prin baruri, că aici ne place, aici am copilărit. (Dl T.) 

Dar toată lumea bea. În toate parcurile se bea şi unii fac urît de tot. Noi sîntem cuminţi şi decenţi. Pe noi ne interesează să petrecem timp împreună. Alţii, mai şmecheri, se duc în cluburi de fitze, beau şampanie şi se dau mari, eu mă delectez cu această bere, împreună cu prietenii mei consumatori, în timp ce hrănesc porumbei, mă uit la oameni şi învăţ ceva despre lume. În plus, nu îţi spune la televizor să consumi doi litri de lichide în fiecare zi? Îţi zice ce lichide să consumi? (C.D.)  

Şi aţi păţit ceva pînă acum? Aţi avut probleme cu autorităţile? 

Ce probleme? Nici o problemă? Păi ce, eu beau cînd e el aici? Şi chiar dacă îţi face ceva – îţi dă amendă, care e 50 de lei. Şi asta dacă te iei în gură cu ei. Da nu te iei în gură cu ei, că ce, ţi-au făcut ei ceva? (J.N.) 

Păi, tu crezi că ăştia se teleportează aici? Îi vezi cînd vin şi ascunzi băutura. Nu am plătit nimic pînă acum. (Ş.I.) 

Un aspect interesant al relaţiei dintre autorităţi şi acest spaţiu este faptul că „marea degradare“ a început odată cu transformarea lui dintr-un loc de joacă,  unde băncile puteau fi răsturnate şi deveneau porţi pentru jocurile de fotbal şi unde veneau oricînd părinţii  şi toţi copiii cartierului (G.D.), într-un părculeţ de odihnă, care nu este folosit decît de acest grup care l-a... cucerit. Transformarea spaţiului public a avut loc fără nici un preaviz din partea administraţiei publice, fără o consultare publică şi fără vreo reacţie din partea locatarilor – nici una notabilă.  

De mai bine de şapte ani,  acestui loc nu i s-a adus nici o altă îmbunătăţire care să-l facă practicabil şi frumos – în sensul cît se poate de cumsecade al cuvîntului (mai mult de atît, frecvenţa curăţeniei a scăzut de la trei curăţenii pe săptămînă la doar una, pentru că firma de salubrizare şi-a mutat sediul). Încurajaţi de această realitate, mecanismele de luare în posesie, la care pot recurge bărbaţii din grup, sînt în esenţă: mizeria excesivă, comportamentul vulgar, gălăgia, comportamente discutabile social. Acestea le sînt permise (de către cine, cum, de ce şi de ce nu?) şi reprezintă, pentru ei, practica supravieţuirii. Ceea ce poate aceştia nu conştientizează a fi drept strategii de supravieţuire, de luare în posesie a unui spaţiu, de identificare cu un spaţiu, de învestire simbolică, totuşi se întîmplă. Cu repercusiuni care ating imaginea şi conştiinţa spaţiului public în general, frontiera dintre public şi privat, imaginarul colectiv, implicarea comunitară. 

Statutul acestor spaţii se reglementează într-o zonă gri delimitată public şi privat. În principiu, ele cad în responsabilitatea administraţiei publice, care acţionează ca un agent de standardizare, în ciuda faptului că nevoile pot varia şi că actorii sociali sînt mai mulţi şi mai diferiţi decît se crede.  În literatura de specialitate, se pune mult accent, în ceea ce priveşte această problematică, pe experienţa spaţiului public în societăţile postcomuniste. Din acest motiv, în prezent, se vorbeşte mai degrabă de conflicte între cetăţeni şi administraţie, se face referire la spaţiul public ca la No Man’s Land. Parcurile sau oricare alte spaţii de „piesagistică“ urbană sînt acaparate de cei care se simt îndreptăţiţi de o poveste – cum este cea a interlocutorilor mei.

Petronela Antip este masterandă în Antropologie la SNSPA.