Ce e „al nostru” și ce e „al lor”

Petronela ANTIP
Publicat în Dilema Veche nr. 383 din 16 - 22 iunie 2011
Ce e „al nostru” și ce e „al lor” jpeg

De spaţiul public am auzit toţi. Despre acesta se discută mult: unde începe, cînd se termină, cum arată, ce se întîmplă în spaţiul public, cine îl face sau cine e de vină? De ce ieşim, pentru cît timp, unde ne ducem şi ce facem (productiv) cînd stăm afară, cu ceilalţi? 

Indiferent de ceea ce ştiu sau ceea ce credeam că ştiu, s-a întîmplat într-o zi să poposesc într-un loc, aşa-numit public – să-i spunem şi de odihnă. Forma – tipică, aşa cum am văzut şi prin alte părţi: cîţiva copaci, cîteva bănci, pavaj, gazon neîngrijit şi un bust – al lui Dobrogeanu-Gherea. Totul bine ascuns, neobservat, aparent liniştit: aici credeam că voi petrece doar următoarele cîteva minute, bucurîndu-mă de frumuseţea cartierului... În schimb, am cunoscut un grup de frecventatori ai locului, la care am revenit adesea – să mai vorbesc, să glumesc sau doar să ascult, să privesc, să mă minunez. În spatele unor blocuri şi clădiri interbelice, la intersecţia unor străzi circulate, într-un spaţiu pe care Primăria şi-ar dori să-l poată standardiza, controla şi în care cei mai mulţi cred că trebuie să te comporţi într-un anumit fel, am descoperit un univers dominat de un grup de bărbaţi burtoşi şi asidui băutori de bere, care se comportă complet diferit (nepotrivit?); dar care consideră că totul le aparţine pentru că aici au copilărit, aici au fost cîndva tineri, fericiţi şi lipsiţi de griji şi aici s-au întors la bătrîneţe, cînd au avut nevoie de ajutor, sprijin sau măcar  înţelegere. Înţelegere pe care o primesc doar de la cei asemenea lor, cei care îndrăznesc să-i cunoască. 

Acum aceşti bărbaţi mi se par greu de imaginat, de desluşit... În fapt însă, poate că îi cunoaşteţi deja pe aceşti domni, îi recunoaşteţi în bărbaţii care parcă taie frunza la cîini în spatele blocului/prin cartier, se uită lung la toate damele care trec pe acolo şi ştiu toate bîrfele din zonă; sau reprezintă de-a dreptul memoria cartierului, cu numeroase relatări despre oamenii trecuţi, veniţi, plecaţi şi poveştile lor. Ei îl cunosc atît pe cascadorul care a murit în clădirea devastată de cutremur şi pe soţia acestuia care nu s-a mai recăsătorit, cît şi povestea inginerului de la etajul VII care şi-a pierdut o mînă într-un accident de muncă şi acum adună cutii goale de bere ca să le vîndă – văduv fiind, sau povestea cîinelui  cîndva de cartier – o căţea bălţată care lătra la toată lumea. 

Poate îi vedeţi dimineaţa înainte de a vă duce la muncă şi vă minunaţi cît de devreme pot ieşi din casă unii oameni, fără să facă „nimic“ (deci aparent fără motiv, de parcă ieşirea în spaţiul public nu ar putea fi decît subjugată unei intenţionalităţi argumentate) sau poate îi revedeţi în apropierea serviciului, într-unul dintre aceste locuri de odihnă, în timpul pauzei de masă. Pentru aceşti bărbaţi (şi cîteva foarte puţine femei), istoria personală şi socială se redefineşte în raport cu ieşirea în aceste locuri. Aceste spaţii, ce cumulează cu generozitate cîţiva metri pătraţi, au o viaţă şi un ritm propriu care pulsează pe tonul ocupanţilor lor, despre care nu se ştie/spune nimic, dar care sînt particulari în anonimitatea lor şi a căror poveste o voi începe aici.  

Cine sînt? 

Nişte prieteni consumatori. (...) Grupul e un clan, adică o legătură foarte strînsă. Pe oamenii de aici i-aş numi amici.  (C.D.C.) Nişte golani cumsecade (...) Ne certăm între noi, dar ne şi iubim (S. D.) Nişte vecini. Ştii cum e vorba: familia e familie, dar tot în parc cu prietenii ieşi. (G. D.) Prieteni. Că, dacă vorbesc cu ei şi ne înţelegem, nu om fi duşmani. (J. N. „Limbă) Cunoscuţi, vecini şi un singur prieten. (...) Vecinii sînt oamenii din cartier. Pe ăştia îi cunosc din copilărie sau de aici, stăm de vorbă, ne întîlnim. (...) Păi, vorbim de muncă, de ce ni s-a mai întîmplat, ce am mai auzit, nu teme cotidiene (...) Cotidian este cînd repovesteşti ştirile de la ora 5. Mie asta nu-mi place (G. D.)

Mai mult decît atît, aceşti bărbaţi formează un grup – nebănuit, unit, solidar şi cumva omogen. Cei mai mulţi au probleme cu banii sau sînt chiar şomeri. Cei mai mulţi sînt divorţaţi şi trăiesc singuri sau cu părinţii, bătrîni şi bolnavi. Toţi au locuit în zonă, în copilărie, şi s-au întors aici după divorţ sau alte eşecuri. Cei mai mulţi au revenit pentru nostalgia copilăriei. Toţi au găsit sprijin în ceilalţi bărbaţi. Sprijin care s-a concretizat în ajutor financiar, în oferte de muncă (pe care le primesc dacă vin în părculeţ, dacă ceilalţi sînt afară), în hrană sau haine, înţelegere, uitare, amintiri. Acest grup s-a transformat într-o reţea de sprijin pentru noul tip vulnerabil – lipsit de o reprezentare în dialogul dintre actorii sociali, el a luat fiinţă şi s-a întărit datorită afecţiunii faţă de modul în care arăta locul de odihnă odinioară. 


Un spaţiu public intim şi familiar  

Pentru membrii grupului cosmetizarea spaţiului părculeţului/locului de odihnă nu constă doar în culoarea, mirosurile sau mizeriile acestui loc, ci şi în atitudinea lor generală asupra acestuia: îl consideră locul lor. Mai mult sau puţin conştient, aceştia au transformat lucrurile din părculeţ în mobilierul lor de sufragerie. Băncile pot deveni oricînd, şi cu uşurinţă, paturi unde dorm în mijlocul zilei sau unde, împreună cu G. (singura femeie care mai trece prin parc şi face rost de băutură sau bani) simulează acte sexuale. Monumentul-bust devine o vitrină sau  o măsuţă pe care îşi aşază hainele şi pun boluri de apă şi mîncare pentru porumbei. Înainte de ’89 acesta avea şi o poreclă: „Nea Tănase“, pentru că semăna cu tatăl unuia dintre copiii din cartier şi a fost adus în parc în anul morţii acelui bărbat.  

Iar gazonul călcat în picioare este un loc prielnic pentru „cultivarea“ unui pom de Crăciun, pe care l-au împodobit în luna iunie – un semn al tentativelor de posesie asupra unui spaţiu public, asupra căruia nu se sesizează, însă,  decît cei care-l folosesc.  

Şi cine a făcut asta? 
Păi, cum cine? Noi, de aici. 
Şi cum vi se pare? 
Mi se pare frumos. Noi l-am făcut că stăm aicea. De ce să nu facem să fie frumos? Doar că vin ăştia şi fură din el. Am pus ciocolată. Nu vezi? Acuma, n-a mai rămas nimic. 
Şi cine sînt „ăştia“? 
Cum, cine? Ăştialalţi. Copii, alţii de pe aici care vor să fie răutăcioşi. (J.N. Limbă)  

Autorităţile 

Pentru aceşti bărbaţi, administraţia publică nu este reprezentată decît de oamenii care vin şi-l iau pe omul străzii, la cererea administratorului resturantului din apropiere, după care îi dau drumul  a doua zi; şi de către poliţişti, anume agenţi ai coerciţiei, care intensifică sentimentul lor de membri neglijaţi şi vulnerabili ai societăţii, oameni cumva în afara societăţii, fără o voce specifică.  Văd că se bea aici. Aveţi voie? Nu era interzis să bei în spaţiul public? 

Noi nu avem voie să bem aici. Există legea aia că nu poţi să bei în public. Dar unde să te duci? Singurii oameni pe care îi mai cunosc vin aici. Noi nu mergem prin baruri, că aici ne place, aici am copilărit. (Dl T.) 

Dar toată lumea bea. În toate parcurile se bea şi unii fac urît de tot. Noi sîntem cuminţi şi decenţi. Pe noi ne interesează să petrecem timp împreună. Alţii, mai şmecheri, se duc în cluburi de fitze, beau şampanie şi se dau mari, eu mă delectez cu această bere, împreună cu prietenii mei consumatori, în timp ce hrănesc porumbei, mă uit la oameni şi învăţ ceva despre lume. În plus, nu îţi spune la televizor să consumi doi litri de lichide în fiecare zi? Îţi zice ce lichide să consumi? (C.D.)  

Şi aţi păţit ceva pînă acum? Aţi avut probleme cu autorităţile? 

Ce probleme? Nici o problemă? Păi ce, eu beau cînd e el aici? Şi chiar dacă îţi face ceva – îţi dă amendă, care e 50 de lei. Şi asta dacă te iei în gură cu ei. Da nu te iei în gură cu ei, că ce, ţi-au făcut ei ceva? (J.N.) 

Păi, tu crezi că ăştia se teleportează aici? Îi vezi cînd vin şi ascunzi băutura. Nu am plătit nimic pînă acum. (Ş.I.) 

Un aspect interesant al relaţiei dintre autorităţi şi acest spaţiu este faptul că „marea degradare“ a început odată cu transformarea lui dintr-un loc de joacă,  unde băncile puteau fi răsturnate şi deveneau porţi pentru jocurile de fotbal şi unde veneau oricînd părinţii  şi toţi copiii cartierului (G.D.), într-un părculeţ de odihnă, care nu este folosit decît de acest grup care l-a... cucerit. Transformarea spaţiului public a avut loc fără nici un preaviz din partea administraţiei publice, fără o consultare publică şi fără vreo reacţie din partea locatarilor – nici una notabilă.  

De mai bine de şapte ani,  acestui loc nu i s-a adus nici o altă îmbunătăţire care să-l facă practicabil şi frumos – în sensul cît se poate de cumsecade al cuvîntului (mai mult de atît, frecvenţa curăţeniei a scăzut de la trei curăţenii pe săptămînă la doar una, pentru că firma de salubrizare şi-a mutat sediul). Încurajaţi de această realitate, mecanismele de luare în posesie, la care pot recurge bărbaţii din grup, sînt în esenţă: mizeria excesivă, comportamentul vulgar, gălăgia, comportamente discutabile social. Acestea le sînt permise (de către cine, cum, de ce şi de ce nu?) şi reprezintă, pentru ei, practica supravieţuirii. Ceea ce poate aceştia nu conştientizează a fi drept strategii de supravieţuire, de luare în posesie a unui spaţiu, de identificare cu un spaţiu, de învestire simbolică, totuşi se întîmplă. Cu repercusiuni care ating imaginea şi conştiinţa spaţiului public în general, frontiera dintre public şi privat, imaginarul colectiv, implicarea comunitară. 

Statutul acestor spaţii se reglementează într-o zonă gri delimitată public şi privat. În principiu, ele cad în responsabilitatea administraţiei publice, care acţionează ca un agent de standardizare, în ciuda faptului că nevoile pot varia şi că actorii sociali sînt mai mulţi şi mai diferiţi decît se crede.  În literatura de specialitate, se pune mult accent, în ceea ce priveşte această problematică, pe experienţa spaţiului public în societăţile postcomuniste. Din acest motiv, în prezent, se vorbeşte mai degrabă de conflicte între cetăţeni şi administraţie, se face referire la spaţiul public ca la No Man’s Land. Parcurile sau oricare alte spaţii de „piesagistică“ urbană sînt acaparate de cei care se simt îndreptăţiţi de o poveste – cum este cea a interlocutorilor mei.


Petronela Antip este masterandă în Antropologie la SNSPA.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.
Theodor Pallady jpeg
Paradisul învățaților din actuala patrie a deconstrucției
Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Fără cîini cu capul scos pe geamurile mașinilor din Florida – asta vrea să obțină o propunere de lege.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Dispariții
Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.
Zizi și neantul jpeg
Mărțișoare
Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fricile mici, „fricuțele”, cum le-ar numi casiera de la supermarket
Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.
E cool să postești jpeg
Micii răsfățați, marii neadaptați?
Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.
p 20 R M  Rilke jpg
Despre credință și tandrețe. Pornind de la Rilke
Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?
foto BTC DV bis jpeg
Mihai Șora: o amintire
Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.
p 24 G  Stoica jpg
Cu ochii-n 3,14
● Pentru cei cărora nu le plac englezismele, o reclamă a tradus îndemnul „Download your app!” prin „Dă-ți jos aplicația!”. Un îndemn care poate provoca în română mici stînjeneli pudicilor. (S. G.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Se întîmplă duminica
O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău.
Zizi și neantul jpeg
Cei mai frumoși ghiocei
Pe scurt, erau cei mai frumoși și mai zdraveni ghiocei posibili.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E necesară singurătatea?
Totuși, există mai multe tipuri de singurătăți.
E cool să postești jpeg
Suma fără laude: mai încurajează școala dragul de învățătură?
Facultățile și universitățile au astfel un palmares bogat de absolvenți, indiferent de pregătirea reală a acestora.

Adevarul.ro

image
Grecul care i-a scăpat pe români de iobăgie. A fost de șase ori domn al Țării Românești și de patru ori domn al Moldovei
Constantin Mavrocordat este unul dintre cei mai reformatori domnitori fanarioți din Țările Române. A desființat „rumânia” în Țara Românească și „vecinia” în Moldova și a reunit Oltenia cu Țara Românească în 1739.
image
Cele mai răzbunătoare trei zodii. Nu uită, nu iartă și îți vor plăti pentru tot ce le-ai greșit
Se spune că răzbunarea e cea mai dulce consolare, dar și că iertarea este un cadou pe care ni-l oferim nouă înşine. Nu toată lumea e însă capabilă să ierte și, cel puțin pentru trei zodii, răzbunarea va fi, cel mai adesea, prima opțiune.
image
Garsonieră minusculă cu toaleta în dulap, la Cluj. Prețul este exorbitant: 53.000 de euro FOTO
Piața imobiliară clujeană nu încetează să uimească: după garsoniera de 11 metri pătrați pentru care se cereau 37.000 de euro, a urmat garsoniera cu toaleta „în dulap”, de 16 metri pătrați, pentru care se cer 53.000 de euro.

HIstoria.ro

image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.