Cartierul muzicanţilor din Geoagiu

Ţiganii din satul Geoagiu sînt diferiţi de cei pe care îi promovează media de astăzi. Ei nu fură, nu comit infracţiuni şi, culmea, îşi trimit copiii la şcoală. Foarte mulţi lăutari în vîrstă încearcă să le transmită dragostea pentru muzică nepoţilor. "Am cumpărat pentru nepoţel un acordeon şi vreau să-l trimit la Deva, la Liceul de Muzică", spune cu mîndrie unul dintre lăutarii mai vechi. Vorbesc numai limba română. "Poţi să-i pui la zid, că nu ştiu ţigăneasca", ne-a spus un lăutar. Înainte, ţiganii şi românii aveau legături mai strînse, după cum povestesc romii din comunitate. "Nu se ţinea cont că unul e alb şi unul negru", spun bătrînii. Au muzica şi cărămizile. Toate aşezările ţiganilor se află pe malul unei ape. Poate că există un soi de muză pentru cîntec acolo. Legendele despre lăutari sînt cunoscute de toată lumea. Familii întregi se îndeletnicesc cu această artă. Reprezentantul lor la primăria Geoagiu, Tiberiu Bogdan, luptă în fiecare zi pentru drepturile lor. Lăutar în regimul comunist Cornel Trandafir cîntă la contrabas. Are 78 de ani. Cîntă de la 11. A făcut parte din ansamblul judeţului. Nu a existat nuntă la care să nu fi fost chemat în tinereţile lui. Toţi fraţii săi au cîntat. Vioară, violă, acordeon. Nu contează pentru ei. Învaţă orice. Fiecare colţişor al ţării aduce o altă poveste. Rememorează amintirile ca şi cînd ar derula un film. Încărunţit de timp, îşi duce zilele în comunitate. Lipsit de lux, de bani sau de faimă. Doar el şi amintirile. "Am fost în Rusia, în Germania, în Polonia. Eram cei mai buni. Noi cîntăm după ureche. Nu ne-a învăţat nimeni muzica după note". De fiecare dată au cîştigat trofee. "În Polonia, în fiecare an, am luat ŤToporul de Aur» la festival. Pe vremea comunismului făceam muncă culturală. Ne-au promis că ne dau vechime în cîmpul muncii. Nimic. Ne întorceam din străinătate şi dădeam banii la Casa de Cultură. La sfîrşit, ne-au spus că ne-am distrat pe vremea lui Ceauşescu şi nu ne-au dat nimic". Are şi el doi băieţi lăutari. Femeile din casă nu prea vorbesc. Doar rîd de istorisirile lor. Sarmalele reci din contrabas Peripeţiile ţiganilor de la nunţi sînt multe. "Cum să fie nunta... Aşa, cu zeamă acră şi cu plăcinte. Şi, pentru că nu puteam să beau, că 300 de oameni erau pe capu’ meu, mai băgam cîte un litru de ţuică în tobă. Că, pe urmă, de la nuntă ne întorceam cu căruţa şi ne puteam cinsti şi noi. O dată, la o nuntă, gazda era zgîrcită rău de tot. Am băgat sarmale în contrabas, de nu l-am mai putut ridica. Şi era iarnă. Pînă la urmă am aruncat contrabasu’ pe rîu. Că era prea greu", povesteşte lăutarul. Veneau din tot judeţul să îi cheme la nuntă. Lumea le cunoştea talentul. Cîntau romanţe, tangouri, muzică populară. Erau cîteva cîntece care trebuiau fredonate obligatoriu. "Dacă mergeai la nuntă trebuia să ştii învîrtita lui Birăuţu, pe coarda groasă, a boului, altfel nu se putea", spune un ţigan. Cîştigul era destul de mare la vremea respectivă. "Păi, aveam nunţi unde cîştigam 300 de lei şi altele la care luam 3500 de lei. Cu o sută de lei înainte mergeam la restaurant, mîncam şi beam pe săturate. Acum e mai puţin. Da’ se cîştigă." Şi acum, unii dintre ei mai cîntă la nunţi. Romii, ambasadori culturali Ţiganii au umblat prin toată ţara. Au fost pînă la Tulcea şi la Sulina. "Am făcut spectacole şi pentru copiii handicapaţi". În judeţele Hunedoara, Alba şi Maramureş sînt vestiţi. Ieşirile dese în străinătate, în timpul comunismului, le-au adus numai premii. În deplasările pe care le făceau, ca adevăraţi artişti, compuneau versuri pentru fiecare ţară: "Din pielea lui Stalin, facem cizme la Berlin". Unii primesc încă scrisori de la cei pentru care au cîntat. Din România, din Germania sau din Rusia. Primarul din Geoagiu, Simion Mariş, susţine comunitatea romilor. Le-a dat pămînt pentru construcţie, materiale şi deja unii dintre ei şi-au înălţat case. "Primarul ne ajută. Nu mergem niciodată la el fără să ne ajute. Ştie că noi nu furăm, că lumea ne ştie. Ne ajută şi Poliţia. Doar cînd se mai rătăceşte vreun ţigan de prin alte locuri avem probleme." Stau jos şi fumează. Firi boeme, de artişti care trăiesc în mahala. Trubaduri cu vechime. Ţigănci frumoase cu fuste colorate. Casele mici, făcute din chirpici, şi boarfele împrăştiate în jur, haotic, te bulversează. Mizerie şi penurie. Un univers fantastic de misticism, vrăji şi boscoane. Le-a mai rămas cîntecul, pe care îl au în sînge. ____________ Oana Popiţiu este studentă la Facultatea de Jurnalism, Universitatea "Babeş-Bolyai".