Butelia din mînă, pentru aragazul de la bloc

Mă uimeşte piaţa Veteranilor de fiecare dată cînd ajung aici. Aceeaşi mafie ţigănească la tarabe, aceleaşi băbuţe care îşi vînd caşul şi laptele pe bordură, aceleaşi căpşuni stricate şi ţuici "la botul calului", iar din cînd în cînd, mai înfloreşte printre buticurile cu "orice la treizeci de mii" şi cîte o bodegă cu alură "de centru" sau cîte un fast-food plin de-o "eleganţă" made in Militari. Mai exact, mochetă verde pe asfalt, imitînd gazonul, flori artificiale roz, mese din lemn şi hamburgeri uriaşi "cu de toate", pe care ţi-i aduc într-o oră. Muşterii sînt puţini că-i mai ieftin la chioşc, aşa că poţi surprinde un scurt taifas între unica angajată a localului, mică, neagră şi crăcănată, şi un client "din cartier", mare, bronzat şi cu muşchi, care înfulecă o pizza, cu bere "la ofertă". Tema discuţiei: "transhumanţa" de la ţară la oraş. Femeia mărturiseşte că "soţu'" a venit cu ideea ca să înceapă "nu ştiu ce afaceri cu un văr", dar din nefericire afacerea n-a mers şi el tot şomer a rămas, noroc că ea şi-a găsit repede slujbă la fast-food. De descurcat se descurcă de la o lună la alta, îi mai ajută şi familiile rămase la ţară, dar o problemă încă persistă, cea a acomodării. "Păi, io la ţară cînd aveam butelia mea, ştiam cînd o încarc şi cît o să mă ţină, adică ştiam cît mă costă exact pe lună, mai găteam vara şi la plita cu lemne din curte, dar acu', cu aragazul, pot consuma cît vreau şi întreţinerea e mereu la fel, adică mare!" - se plînge femeia. Are aceleaşi necazuri şi cu "lumina", şi cu apa, "că acasă munceam în grădină pînă seara, dup'aia intram în casă ruptă, mă uitam o oră la teve şi mă culcam... aicea ce să fac, cînd plec de la servici la şase? Treb'e să intru în casă, că doar n-o să stau pe străzi, aprind luminile, televizorul arde pînă mă culc... cosum mai mult, plătesc!". Femeia e disperată că nu mai poate să-şi "contorizeze" viaţa, iar în contoarele pentru apă rece şi apă caldă nu are încredere, căci i-a spus ei o vecină: contoarele astea fură! "Dau drumul la apă caldă şi, pînă vine caldă, juma' de oră e rece, iar p'aia ţi-o calculează tot caldă, nu-i aşa?" Aşa că cel mai cinstit se dovedeşte a fi să-ţi încălzeşti apă pe aragaz, măcar pentru gaze plăteşti o sumă fixă. "Io cu soţu' ne-am pus contoare, că aşa şi-a pus toată lumea din bloc, că doar n-o să plătim noi toate scursurile, dar de multe ori pun o oală mare pe foc, umplu cada şi gata! Ce, nu-i mai bine aşa?" Clientul înfulecă pizza, o ascultă cam neatent, dă din cap, ea aleargă ca să mai facă un hamburger cu "de toate". Probabil că de la fast-food "se scoate" şi cu ceva ketchup sau muştar pe gratis, poate că din resturile de varză mai face o varză la cuptor uneori, că tot arde gazul de pomană. Se întoarce însă destul de repede la masa tipului cu muşchi şi i se plînge iarăşi că la bloc "se cam fură", adică dispar becuri de pe paliere, preşurile de la uşi, tomberoanele de gunoi. La ea, la ţară, nimeni nu-i lua nici măcar o ulucă din gard. Şi nu-i mai place că seara se strîng toţi golanii în faţa scării, beau bere şi fac mizerie - "toată scara e numa' coajă de sămînţă, păi ce, e frumos aşa?". Îmi aminteşte că ea, cînd era de vîrsta lor, e drept că se mai ducea sîmbăta la discotecă, dar în rest nu prea ieşea din curte. "Numai babele stăteau la poartă că se plictiseau... noi, tinerii, cu munca, cu şmotru' de dimineaţa pînă seara! Da' aicea ziua îs babele că n-ai loc de ele să intri în bloc, seara îs vagabonzii ăştia!" Clientul a terminat pizza, gîlgîie din bere, după care vrea să plătească. Femeia îşi dă seama că aproape numai ea a vorbit tot timpul şi se simte datoare să-l întrebe, măcar din politeţe, care mai e viaţa lui. "Şi tu unde mai munceşti acuma?" "La Carrefour, lucrător comercial!" "Păi, e bine! Îţi mai iese şi ţie cîte ceva, nu?" Zîmbeşte cu subînţeles. "Nu prea iese că au camere de supraveghere peste tot. Nu poţi scoate mai nimic de acolo!" Femeia îl căinează şi se pare că sîmburele schimbării de mentalitate a încolţit şi în piaţa Veteranilor. Simţul proprietăţii este dezvoltat doar cînd e vorba de flacăra ta de aragaz, dar în rest, dacă ai putea să găteşti varza patronului pe plita încinsă a comunităţii, unde nu te costă nimic, ar fi foarte bine. Iată avantajele vieţii la oraş: tot ce-i al tău e al tău, tot ce e al altuia ar putea deveni, cu un minimum de efort, şi al tău. Şi începe să mi se facă brusc dor de cîrciumile săteşti care sînt de fapt magazine mixte, unde oamenii nu mănîncă pizza, dar beau pentru că îi toacă nevestele la cap şi îi trimit să încarce buteliile, iar ei beau şi banii de butelie, şi tot!