Bocitoarele – pe cale de dispariție

Satele Bucovinei poartă în ele un fel de poveste. Şi Creangă, şi Sadoveanu s-ar bucura să audă povestitorii, dar mai ales povestitoarele de-acolo, de unde încep munţii Bucovinei. Aerul tare şi oamenii cu priviri moi te fac să laşi la vedere tot ce e mai frumos în tine. Chiar şi cînd e vorba de tristeţe. Acolo am aflat, o dată în plus, că tristeţea poate fi tratată cu frumosul – frumosul din cuvinte. Povestitoarele pe care le-am căutat în Stulpicani şi Stamate au fost bocitoare. Le-am căutat pe ultimele bocitoare despre care se mai auzea că ar exista prin acele părţi sucevene. Ceea ce numeau meserie, în urmă cu vreo douăzeci de ani, astăzi mai este doar prilej de a povesti nepoţilor sau jurnaliştilor care le iscodesc. Pentru bocetele pe care le „cîntau“ la înmormîntări, bocitoarele îşi construiau, de fapt, o lume a lor, o lume în care durerea trebuia tratată cu versuri frumoase, în care ultima zi a unui om pe pămînt trebuia să fie însoţită de cele mai bune gînduri şi de cele mai merituoase cuvinte în versuri. Una dintre ele ne-a spus că nu se mai boceşte mortul cum se făcea înainte. De ani buni nu le-a mai chemat nici un sătean la înmormîntare.

Bocitoarea fără nume

Am întîlnit-o la o vecină, în satul Stamate. Aflase că vine cineva de la Iaşi să o întrebe despre bocet. N-a vrut să fie vizitată acasă, pentru că locuieşte cu nora şi băiatul, care nu prea o lasă să vorbească despre asta. Nu-i place să ştie lumea despre ea prea multe: nici numele nu şi-l spune prea des străinilor. A preferat să îi spunem „bătrîna“ sau „bunica“, pentru că îi este frică să nu cumva să îi apară numele în ziar. De fapt, este vorba despre o superstiţie în care crede: răul te recunoaşte mai repede dacă ştie prea multă lume cum te cheamă.

„Bătrîna“ are 73 de ani şi mult mai puţine riduri. Este veselă şi se ţine de glume, chiar şi cînd vorbeşte despre moarte. Nu se teme de acest moment, odată ce a plîns atîta lumea care a părăsit lumea asta. Se tot gîndeşte la sufletul omului, care, după moarte, dacă a făcut prea multe rele în timpul vieţii, trece mai greu de „vămile Cerului“. Nu poate sta locului cît vorbeşte: îşi tot freacă mîinile, îşi aşază basmaua şi verifică nasturii bluzei. Mătuşa se îmbrăcase cu haine noi, pregătită parcă pentru o întîlnire importantă. Scoate din buzunarul drept o bucată de material, numai bună pentru ştersul lacrimilor. N-a plîns, ba chiar şi-a ascuns pornirile prin glume şi amintiri din tinereţe. Bătrîna crede că veselia sufletului o va ajuta să treacă mai uşor peste cei mai grei ani ai bătrîneţii. Acum îşi cară cu greu plasa cu medicamente care-i ţin „motoraşul“ treaz. Şi-a plîns, pe rînd, părinţii, fraţii, surorile şi bărbatul, vecinii, sătenii, duşmanii chiar. (...)

Îşi aminteşte că unii veneau la înmormîntări fără să-l cunoască pe răposat, special s-o audă pe „solistă“: „De parcă aş fi avut nu ştiu ce voce extraordinară, mă lăuda lumea şi spunea că îi unge pe suflet vocea mea.“ Bocetele ei sînt frumoase, însă acum le mai păstrează doar ca „poezii“ scrise pe nişte hîrtii îngălbenite, uitate printre fotografii vechi. Boceşte la înmormîntări de cînd nici nu împlinise 40 de ani. I se dusese vestea glasului şi a bocetelor „frumoase“. Nu există manuale pentru aşa ceva, durerea i-a fost singurul dascăl. Crede că atunci cînd dorul şi necazul dau năvală peste tine, spui ce-ţi vine la gură. Mai întîi, şi-a plîns oamenii dragi, dintr-o datorie de suflet. După ce a trecut de prima tinereţe, a mai bocit „doar pe la cîteva case prin sat“, aşa credea că-şi mai răscumpără din păcate, petrecîndu-i şi pe alţii, pe lumea cealaltă, aşa cum socotea că trebuie. Îşi aminteşte că ultima dată a bocit la o rudă, cu versuri vechi, care cer imposibilul: „Eu te-aş ruga să mai vii şi pe la mine / Sara, prin fundu’ grădinii, ca să nu te vadă nimeni. / Eu înainte ţi-oi ieşi, cărăruşa ţi-oi pligi.“ Specialiştii etnografi spun că aceste versuri se nasc din starea de paroxism a omului.

Pe bătrînă o necăjeşte faptul că oamenii nu mai ştiu să-şi plîngă morţii cum s-ar cuveni. Bun sau rău, cînd pleacă în cealaltă lume, omul trebuie să fie bocit cu seriozitate de familie. „Cînd trebuie să bocească, nu au cuvinte, dar atunci cînd se iau la ceartă, te fac în toate felurile“, spune bătrîna. Nu contează dacă a fost sărac, bogat, dacă şi-a bătut sau nu nevasta, ori dacă era sau nu om cinstit. Pe lumea cealaltă trebuie să-l „conduci“ cu maxim respect. Prin bocet, oamenii îşi eliberează şi sufletele încărcate de durere. Acum, de gura lumii, nu jeleşte decît la căpătîiul morţilor apropiaţi. E convinsă că aşa, prin bocet, ajută sufletul celui decedat să ajungă în ceruri mai repede, mai împăcat.

Nu încearcă să se ascundă de moarte. Ştie că o poate găsi oriunde. „Pot să mă ascund şi la grădiniţă, printre copii, tot mă găseşte dacă vre sî mă ieie“, spune femeia zîmbind. Are în mînă o legătură de chei şi se tot uită la ele. Tresare şi ne pune să ghicim de la ce e cheia cea mai mare. Era o cheie ciudată, lungă, de un argintiu şters şi murdar. A răspuns ea, fără să aştepte să intrăm în joc: „E cheia de la cimitir şi pot să cer oricînd Morţii permisiunea de a mai amîna plecarea“, ne spune femeia, mai mult aşa, într-o glumă. Mai vrea timp aici, pe pămînt. Vrea să aibă grijă de sufletele pribege. Pentru că, susţine ea cu tărie, timp de 40 de zile după moarte, sufletul omului umblă pe lîngă casă. „C-o fi aşa sau nu, nu ştiu, că nu s-o-ntors nimeni de-acolo să ne spună.“ N-a vrut cu nici un chip să ne spună cine este. Îşi strînge bine basmaua la gît, pune cheile în buzunar şi se pregăteşte să ne ureze drum bun; pesemne că discuţia s-a terminat.

Un bocet cît o viaţă

Casa Aureliei Cozan este modernă – pe ici-colo cîte un tablou-imitaţie a unor picturi celebre, pahare colorate, pături moi şi pufoase, covoare persane. Cu excepţia unei singure camere, acolo unde doarme bătrîna. N-a acceptat să-i umble nepoţii pe acolo cu gresie, faianţă, perdele de organza sau alte minuni. Spune că astea nu se potrivesc cu pioşenia. Nici cu icoanele păstrate cu sfinţenie pe pereţii casei. Cum să mai pună ea busuioc la unghere şi cum să mai lase candela aprinsă printre obiecte care-ţi fură ochiul? Ne lămureşte că ea cînd se roagă trebuie să fie înconjurată de strictul necesar, cît mai puţin lumesc în juru-i, cu atît mai mult simte sfinţenia. Restul camerelor sînt modernizate de nepoţii săi, cu bani aduşi din Italia. Nu-i plac schimbările făcute de nepoţi, dar nu spune asta de faţă cu dînşii, să nu-i supere. Pe patul mic, sub pernă, îşi păstrează averea: cîteva cărţi de rugăciune, Biblia, fotografii din tinereţe şi o sticluţă cu mir. Tot sub pernă mai păstrează nişte foi vechi, îngălbenite şi rufoase, pe care a scris versuri de bocete. Cînd au dat nepoţii peste ele, era cît pe ce să le arunce. Acelea sînt cele mai „frumoase“ bocete din Bucovina. „Un bocet este cît o viaţă“, spune mătuşa Aurelia. Ne repetă că un bocet trebuie neapărat să spună despre faptele bune ale omului care nu mai este. Astfel, se pune pe plîns şi îşi aminteşte de oamenii tineri, care au plecat prea devreme. Cu lacrimile ajungîndu-i pînă la nodul broboadei, începe să bocească. Nepoţii rîd pe sub mustăţi, însă mătuşa e obişnuită cu reacţiile lor. Cînd unul dintre ei pleacă, ne povesteşte cum i-a crescut; se plînge că acum n-o mai ascultă. „Ei au alt mod de viaţă, dar încerc să le amintesc şi de Dumnezeu, din cînd în cînd“, se justifică. Bocetul l-a învăţat de la unele bătrîne din sat. Mergea la înmormîntări de tînără şi prindea repede vorbele. Spune că e un har primit de la Dumnezeu şi că se simte şi un pic „artistă“. N-a mai auzit ca cineva din sat să vrea la mort bocitoare. Ea are „grijă“ doar de morţii familiei. Crede că omul adună prea multe pentru o singură viaţă şi că prea repede uită că vine o zi cînd va pleca fără să ia nimic cu el: „Tu cît ai mai trăit, vai, multe ai mai adunat / Şi nimic nu ţi-ai luat. / Omul cît trăieşte, multe adună şi strînge / Cînd vine moartea, le lasă pe toate şi se duce/ Şi nimic nu ia, numai patru scînduri de brad / Şi-acelea prinse-n cui, / Asta-i averea lui.“ Totodată, prin bocetele sale, femeia îi cere socoteală morţii: „Mînca-te-ar pustia, Moarte, / Cum nu ştii să faci dreptate, / Tu umbli prin multe sate / Şi-ai venit la noi în prag / Şi mi-ai luat ce mi-a fost drag.“ „Sufletele morţilor nu pleacă de tot din lumea asta. Cei care au plecat fără vreme, mai vin, dar nu se arată la oricine“, încearcă să ne convingă mătuşa Aurelia. Crede cu tărie că cei care au făcut bine ajung în Rai. Mătuşa îşi pune şalul pe umeri, îşi şterge obrajii şi ochii şi iese ca o săgeată, afară. Trebuia să stea în drum pentru că venea o maşină cu pîine. De cînd a rămas singură, nici pîine nu mai coace. A ieşit la poartă, şi-a şters lacrimile, şi obrajii i se uscau de la vînt. În zare, numai munţi şi nişte nori negri de ninsoare. Un bunic făcea urme dincolo de şosea, pe zăpada proaspăt aşezată pe pămînt, apoi se opri s-o salute pe mătuşă. Pesemne că nu s-au văzut de mult – s-au pus la vorbă. Cînd a întrebat-o bătrînul cine sîntem, i s-a luminat faţa şi a zîmbit urîndu-ne drum bun.

Corina Gologoţ şi Anca Scutelnicu sînt jurnaliste.

Foto: C. Scutelnicu, A. Golgoț