„Avem nevoie de poveşti ca de un cal de nădejde la un drum lung şi primejdios“ – interviu cu Florin BICAN

Cea mai recentă carte a dumneavoastră – Şi v-am spus povestea aşa (Editura Arthur), care tocmai s-a lansat la Librăria Bastilia, este o colecţie de basme clasice româneşti „aduse la zi“, repovestite într-un mod inedit şi cu mult umor, de către caii năzdrăvani, de obicei personaje de plan doi, care însoţesc eroii în aventurile lor. Ce basme aţi ales şi pe ce criterii?

Am ales basmele cu caii cei mai ofertanţi – cai cu personalităţi pitoreşti şi contribuţii remarcabile la coagularea naraţiunii – al căror discurs avea o amprentă stilistică suficient de bine definită pentru a putea fi trecută la persoana întîi. Astfel, am rechiziţionat caii din două basme culte, „Harap Alb“ (Ion Creangă), şi „Făt-Frumos din lacrimă“ (Mihai Eminescu), pe care le-am împletit cu patru basme culese de Petre Ispirescu – „Voinicul cel fără de tată“, „Făt-Frumos cu părul de aur“, „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte“ şi „Aleodor împărat“, ultimul aducînd în scenă un erou pedestru, care îşi va dobîndi calul năzdrăvan abia la final, plătindu-l, shakespearian, cu un regat.

În ce măsură este o carte pentru copii? Dar pentru… ceilalţi?

Alison Lurie, în cartea sa Don’t Tell the Grown-Ups: The Subversive Power of Children’s Literature (Little, Brown, 1998), sugerează că adevărata literatură pentru copii trebuie să fie subversivă – să ia la întrebări lumea adulţilor şi – unde-o prinde cu ocaua mică – să-i expună critic slăbiciunile. În măsura în care Şi v-am spus povestea aşa reuşeşte să facă acest lucru, este o carte pentru copii. Într-un comentariu de pe blogul lui Răzvan Van Firescu, am citit o observaţie asupra cărţii mele, la care subscriu întru totul: „M-a surprins tonul autorului, care nu scrie nici pentru copii, nici pentru adulţi. Scriitura sa nu se adresează unei vîrste în mod special şi, îmi pare, poate fi accesibilă oricărui cititor, indiferent de e în ciclul primar sau tocmai ce a împlinit 30 de ani.“ Sper din tot sufletul că este o carte „accesibilă oricărui cititor“, accesibilitatea ei traducîndu-se însă diferit în funcţie de vîrstă. Cred că la fiecare vîrstă avem acces la un palier diferit al oricărei cărţi, care ne devine inaccesibil odată ce depăşim vîrsta. În concluzie, toate cărţile sînt – sau pot fi – pentru copii, atunci cînd le citesc copiii.

Ce mai reprezintă basmul pentru copiii de astăzi, care trăiesc într-o lume a poveştilor moderne şi comerciale, multe dintre ele construite după aceleaşi „reţete“?

Reprezintă o revenire regeneratoare la însăşi sursa „poveştilor moderne şi comerciale“. Recurenţa „reţetelor“ nu este neapărat un lucru rău. Reţetele acestea se înscriu inevitabil în setul de scheme narative arhetipale identificate în prima jumătate a secolului trecut de folcloriştii Antti Aarne şi Stith Thompson, a căror clasificare semnalează peste 2300 de tipuri diferite de basme. Să nu uităm că prin Propp şi formaliştii ruşi, basmul a fost identificat ca fundament al naratologiei. Copiilor le place să-şi demonteze – uneori iremediabil – jucăriile, pentru a afla ce au înăuntru. Cred că acelaşi reflex se poate activa şi în timpul lecturii unui basm: vedem din ce este alcătuită şi cum funcţionează o poveste. Iar pasul următor ar fi ca, pe baza acestui exerciţiu, copiii, dar şi adulţii deopotrivă, să poată spune frumos poveşti frumoase.

Cochetaţi de mai multă vreme cu literatura pentru copii (multe dintre versurile dvs. se adresează, e adevărat, copiilor, dar fac şi deliciul adulţilor…). Ce are în plus un scriitor pentru copii faţă de scriitorii pentru publicul adult? Şi de ce literatura pentru copii este nedreptăţită şi considerată un gen minor?

Dacă literatura pentru copii este „nedreptăţită“, însăşi întrebarea dvs. reprezintă, conştient sau nu, un pas decisiv pentru repararea acestei nedreptăţi. Întrebaţi ce are în plus un scriitor pentru copii, pe cînd mai toată lumea pare să creadă că scriitorul pentru copii ar avea ceva în minus faţă de scriitorii pentru publicul adult... Ei bine, eu cred că scriitorul pentru copii are în plus accesul la copilul care a fost, şi că acest copil nu a fost obturat, diminuat, exilat, anihilat de adultul care a devenit. În poemul său „My Heart Leaps Up“, William Wordsworth observă „The Child is father of the Man“ – copilul îi este tată omului matur. Asta are în plus scriitorul pentru copii – o paradoxală pietate filială faţă de copilul păstrat în miezul său. În virtutea acesteia, el are capacitatea de a fi – încă – uimit de tot ce i se întîmplă, de tot ce trăieşte, fără a-şi ierarhiza experienţele din perspectiva adultului blazat. Astfel, el poate comunica atît cu copiii „exteriori“, dar şi cu cei „interiori“ – cei care s-au păstrat în oamenii deveniţi maturi. Nici maturitatea nu este însă completă dacă „pruncul interior“ a fost dezactivat. Nu este mai puţin adevărat că, în multe cazuri, literatura pentru copii nu este doar „considerată“, ci chiar este un gen minor, pentru simplul motiv că e proastă, nu pentru că se adresează copiilor – minorilor, adică. Nu cred că cineva ar putea relega în perimetrul unui gen minor operele lui Lewis Carroll, de pildă, sau ale lui Ion Creangă – oricît de frecvent ar fi ele asociate cu cititorii „minori“.

Aţi cîştigat, în urmă cu doi ani, Trofeul Arthur (o iniţiativă a Editurii Arthur de a relansa literatura română pentru copii), cu volumul Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tîlc. Avem nevoie de cărţi pentru copii scrise de autori români? Şi cum se explică golul din ultimii 20 de ani în ceea ce priveşte acest gen de literatură „de nişă“ care, în fond, este un gen extrem de profitabil (şi numai) în toate ţările cu o piaţă de carte „aşezată“?

Nu numai că avem nevoie de cărţi pentru copii scrise de autori români. Avem nevoie ca aceste cărţi să fie citite şi în străinătate – de către copii şi adulţi deopotrivă –, aşa cum cărţile scriitorilor străini sînt citite la noi. De ce? Pentru crearea unui echilibru elementar... Golul despre care vorbiţi se explică prin însăşi existenţa ideii de nişă în asociere cu literatura pentru copii. Locul acesteia nu trebuie să fie într-o nişă, ci într-un estuar.

Se spune: copiii de azi nu mai citesc (ca pe vremuri). De ce nu citesc? Sau citesc?  

Cred că niciodată nu au citit toţi copiii aparţinînd unei generaţii anume. Dacă privim de la o distanţă suficient de mare, cred că vom vedea că, în rîndul copiilor, apetenţa pentru lectură este distribuită destul de uniform în timp şi spaţiu. Dar din mijlocul scenei, perspectiva se pierde. Am avut vara aceasta ocazia să discut cu un eşantion de copii între 10 şi 14 ani, veniţi din toată ţara în tabăra de creaţie organizată de Editura Arthur. I-am provocat cu întrebarea „În ce carte pe care aţi citit-o aţi dori să modificaţi finalul?“, aşteptîndu-mă să intervină în cărţile adresate grupei lor de vîrstă. Dar ţi-ai găsit! Copiii ăştia voiau să modifice de-a dreptul Iliada, Odiseea şi Faust. Şi ştiau exact de ce şi cum. De ce unii citesc şi alţii nu, n-aş putea să spun – dar mă gîndesc că se aplică şi aici principiul biblic „celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua“ (Evanghelia după Matei, 13:12).

Care sînt ingredientele ca o carte pentru copii să fie o carte „esenţială“ şi să facă parte din Marea Literatură?

Pentru a fi „esenţială“ şi a ocupa un loc în Walhalla, o carte pentru copii trebuie să spună o poveste...

Care au fost cărţile din copilărie care v-au marcat? Şi care sînt personajele preferate?

Sînt atît de multe, încît mă voi limita la copilăria timpurie – basmele Fraţilor Grimm şi cele ale lui Petre Ispirescu, legendele şi miturile Greciei antice şi romanele lui Mark Twain. Personajele mele preferate erau, pe atunci, Tom Sawyer, Huckleberry Finn, Heracle şi Robin Hood.

De ceva vreme, selectaţi manuscrise şi traduceţi din limba engleză pentru Editura Arthur. Ce cărţi uluitoare aţi descoperit? Şi cum e să trăieşti în permanenţă în această lume a literaturii pentru copii?

E ca şi cum ai fi tot timpul în vacanţă. O vacanţă ca-n poveşti... Iar descoperirile uluitoare se ţin lanţ. Numai enumerarea autorilor şi a titlurilor mi-ar lua cîteva pagini. Dar mă opresc la un singur volum: Nothing, de Janne Teller, o carte daneză despre sensul vieţii şi al morţii, simţit pe pielea lor de nişte copii de 13-14 ani. O carte fascinantă şi cutremurătoare.  

Revenind la caii năzdrăvani care îşi povestesc peripeţiile, ducîndu-şi de colo-colo voinicii, pe la treburile lor… Avem nevoie noi, copii şi adulţi, de poveste, de povestitori?  

Da, avem nevoie de poveşti – şi de povestitori – ca de un cal de nădejde la un drum lung şi primejdios.

Florin Bican este scriitor şi traducător.

a consemnat Adina POPESCU 

Foto: A. Oţoiu

***

Harap Alb s-a mai suit o dată în pod şi a venit înapoi cu nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de rugină. Le-am recunoscut şi pe ele ca fiind ale împăratului şi mi-am zis las’ că-i bine. Le-a lustruit el ce le-a lustruit, pînă cînd s-au făcut ca noi, şi le-a pus deoparte.

Apoi şi-a făcut drum pe la bucătăria palatului, de unde s-a întors cu o tavă de jeratic. A venit cu ea la herghelie şi a pus-o jos între cai. Caii ceilalţi erau, deh, cai ca toţi caii – numai ce-au simţit sămînţa de foc din tavă şi s-au împrăştiat care-ncotro, nechezînd şi trăgînd vînturi de spaimă. Eu n-am mai răbdat şi-am dat buzna la jeratic, că-mi ardea buza dup-oleacă de spuză bine-pripită.  

Dar oricît am fi noi de năzdrăvani – de-am mînca şi uraniu – aici sîntem la fel ca toţii caii – nu putem vedea ce se află drept înaintea ochilor noştri la mai puţin de trei paşi. Aşa că nici eu nu l-am văzut pe Harap Alb. Bag botu-n tavă cu nările fremătînd de plăcere şi n-apuc să iau o gură de jăratic, că jap!, odreasla-mpărătească îmi arde una cu frîul între urechi, de-aud cîinii-n Giurgiu…

Jumătate de Iepure Şchiop dădu iar să întrebe ceva, dar fata Împăratului Verde, bănuind ce-avea să-ntrebe, îi făcu semn să tacă. Aşa că Mesteacăn îşi urmă povestea:  

– Nu vă mai spun ce mi-au auzit urechile de la prinţişor… După ce m-a alungat de-acolo, băiatul a adunat iar caii şi-a început să-i îmbie cu jeratic. Ţi-ai găsit… Iar a dat strechea-n herghelie. Cînd s-a făcut loc în jurul tăvii, dau iar să mă-nfrupt. Mezinul se strecoară iar în unghiul mort şi repetă figura cu frîul, de-am văzut stele verzi.

– Toţi caii văd stele verzi cînd suferă un traumatism, se miră Aleodor, sau numai voi, caii năzdrăvani? 

(fragment din Şi v-am spus povestea aşa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înşişi, de Florin Bican)