Aşteptîndu-l pe Nancă
Copii fiind, una dintre cele mai mari distracţii era să-l urmărim pe Nancă. Ne aşezam la pîndă, pitiţi pe după tufele de gard viu din faţa blocului, şi-l aşteptam să apară. Stăteam, pîndeam şi, într-un tîrziu, uşile balconului de la etajul unu se închideau zăngănind geamurile, iar, după fix trei minute, pe treptele înguste de la intrarea în bloc apărea Nancă. Ce figură! Costum în carouri colorate, pantofi roşii sau galbeni, ochelari de soare în formă de stea şi, de fiecare dată, o altă culoare a părului. Nancă se vopsea: o săptămînă brunet, o altă săptămînă roşcat sau cu şuviţe, dar recordul l-a bătut într-o vară, cînd a rezistat pînă aproape de căderea frunzelor, cu plete blonde. Mama zicea că are perucă, însă nimeni n-a ştiut vreodată dacă lucrurile stăteau cu adevărat aşa. Pentru noi, copiii care căscam ochii mari la fiecare apariţie a lui pe treptele blocului, asta n-avea importanţă. Unul ca Nancă nu mai exista! Ne lăudam cu el la şcoală, îi vindeam imaginea de clovn prin tabere sau în vacanţele petrecute la bunici. Cîteodată organizam pînde cu invitaţi: colegi de şcoală, amici de cartier, puşti nou-veniţi în bloc sau în oraş. Ni se părea că toată lumea trebuie să-l vadă pe Nancă şi ne comportam ca atare. Iar el apărea de fiecare dată după trei minute, se oprea puţin cît să-şi aprindă o ţigară pe trepte, apoi pleca pe alee cu mîinile fluturînd bezmetice deasupra pantalonilor cadrilaţi, ca la o caraghioasă prezentare de modă. Nimeni n-a ştiut vreodată cu ce se ocupa Nancă. Noi am fi băgat mîna în foc că lucrează la circ, dar în oraş nu exista nici un circ şi Nancă era în fiecare zi acasă. În plus, nimeni nu l-a văzut vreodată făcînd vreo scamatorie sau vreo jonglerie în faţa blocului. De fapt, ce s-o mai lungim, dacă n-ar fi avut haine bizare şi păr colorat, Nancă ar fi trecut neobservat şi nepîndit de nimeni. Cînd a murit şi au intrat vecinii să-i aprindă o lumînare, toată lumea s-a crucit: Nancă cel strălucitor şi colorat n-avea nici măcar pat în casă. Dormea pe o saltea întinsă în mijlocul camerei, vegheat de două umeraşe pe care atîrnau costumele lui preferate, în carouri. În unul dintre ele l-au şi îngropat. Să nu mă întrebaţi de ce şi nici să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar, cînd văd, în zilele marelui sommet al francofoniei, cum s-a colorat Bucureştiul, mi-aduc aminte de Nancă, Dumnezeu să-l ierte! Steaguri, afişe multicolore, asfalt proaspăt turnat, pînda trecătorilor după maşinile cu girofar şi coloanele oficiale... Timp de o săptămînă, cineva ne flutură prin faţa ochilor mult sclipici, răstimp în care oraşul schimbă, zi de zi, peruci strălucitoare. Nimeni nu ştie la ce ne foloseşte, dar căscăm ochii mari şi ne uităm lung. Dincolo de sclipici şi steaguri e locul gol pe care atîrnă, înainte şi după, umeraşele încărcate de costume colorate. N-avem noi multe, dar, învăţaţi să ne schimbăm tichia după cum ne cere soarta, pozăm, preţ de cîteva zile, în francofoni, după care ne întoarcem pe salteaua din camera goală, aşteptînd momentul potrivit pentru o nouă reprezentaţie.
