Asocierea ca parte a responsabilității omului liber

Felicitări, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu! Felicitări pentru modul în care reușiți, prin ceea ce faceți, să solidarizați lumea românească, de altfel destul de grav atomizată și fracturată de indiferență și răutate. A construi un spital de la zero, fără nici un leu de la stat, nu este chiar o întreprindere ușoară. Încep aceste rînduri așa, deoarece eu cred că trebuie să ne mai și lăudăm între noi pentru lucrurile bune pe care le facem, iar voi meritați din plin a fi lăudate. Asociația Dăruiește Viață construiește un spital cu un profil în care statul român nu a construit nimic timp de 50 de ani. Spitalul este construit de la zero, pentru prima dată, în mod exclusiv din donații și sponsorizări. La finanțare au contribuit pînă acum 1.700 de companii și 260.000 de donatori, persoane fizice (www.daruiesteviata.ro). Întîmplarea fericită despre care vorbim mai sus ne oferă prilejul unei scurte dezbateri despre lumea în care trăim și despre rolul societății civile și al asocierii libere. Auzim foarte des în jurul nostru vorbindu-se despre societate civilă și asociere. Care este rolul societății civile? De ce la noi nu se întîmplă mai des asemenea lucruri?

Asocierea, alta decît cea instituționalizată, în jurul statului, face parte din ceea ce numim responsabilitatea în fața democrației, asumarea libertății de către cetățenii unei țări. Omul liber are multe responsabilități, iar asocierea în sprijinul unor proiecte comune este una dintre ele. Prin tradiție, oamenii liberi se asociază și suplinesc sau înlocuiesc statul în multe și variate domenii. Cel mai adesea asocierea ține de activități apropiate comunității prin intermediul cărora cetățenii dezvoltă și pun în evidență spiritul civic, capacitatea de cooperare pentru binele comun. Lumea liberă este o lume a cooperării și această cooperare este bine să treacă dincolo de stat. Cei care știu cîte ceva despre teoria și practica dezvoltării Occidentului cunosc rolul societății civile în realizarea a ceea ce numim țesătură socială, capital social solid. Alexis de Tocqueville a sesizat în mod corect situația din America timpului său: „Dintre țările lumii, America este cea care a profitat în cea mai mare măsură de asociere și în care s-a aplicat acest puternic mod de lucru la o mai mare diversitate de obiecte. Independente de asociațiile permanente create prin lege sub numele de parohii, orașe și districte, există o multitudine de alte asociații, care au luat ființă și s-au dezvoltat numai datorită voinței individuale. Cel care locuiește în Statele Unite învață încă de la naștere că trebuie să se bazeze pe forțele proprii pentru a face față relelor și obstacolelor vieții; are o atitudine sfidătoare și îndărătnică față de autoritatea socială și apelează la această autoritate doar atunci cînd nu se descurcă fără ea… În Statele Unite, cetățenii se asociază în scopul siguranței publice, al comerțului și industriei, al moralității și religiei. Voința umană nu deznădăjduiește în fața nici unui țel grație acțiunii libere a puterii colective a indivizilor“ (apud Niall Ferguson, Marele declin. Cum decad instituțiile și mor economiile, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 118).

Ferguson socotește nivelul din ce în ce mai scăzut de asociere drept una dintre cauzele crizei capitalismului contemporan, la care face referire în lucrarea pe care o cităm. La asta contribuie și rețelele sociale, care creează conexiuni largi, dar slabe, precum și apariția și extinderea rețelelor de televiziune, dar și statul paternal, omniprezent și omnipotent, care acționează, prin promisiunea protecției, chiar împotriva indivizilor care compun societatea. Iată ce spune Tocqueville, vorbind despre mecanismul prin care societatea civilă devine o anexă inhibată a unui stat omniprezent: „Astfel, după ce ia fiecare individ, pe rînd, în mîinile sale puternice și îl modelează după bunul plac, suveranul își întinde brațele asupra societății ca întreg: îi acoperă suprafața cu o rețea de reguli mărunte, complicate, migăloase, uniforme prin care pînă și cele mai originale minți și cele mai viguroase suflete nu își pot croi un drum pentru a întrece mulțimea; nu frînge voințele, ci le înmoaie, le îndoaie și le ghidează; rareori stimulează pe cineva să acționeze, dar se împotrivește în mod constant inițiativei; nu distruge, ci împiedică crearea lucrurilor; nu oprimă, ci stingherește, compromite, enervează, înăbușă, paralizează și, în cele din urmă, reduce fiecare națiune la o turmă de animale sperioase și harnice al cărei păstor este guvernul“ (apud Niall Ferguson, Marele declin. Cum decad instituțiile și mor economiile, Editura Polirom, Iași, 2014, pp. 126-127). Aceasta este problema. Clasicul vorbea de parcă avea o hartă a României sociale în față. Promisiunea de siguranță pe care o oferă statul atrofiază spiritul asociativ, altul decît cel instituțional, de stat, și duce la dependența indivizilor și, în final, la pierderea libertății.

De ce la noi nu se întîmplă mai des asemenea lucruri? Este o întrebare cu mai multe răspunsuri. Primul ar fi acela că nu avem o tradiție a asocierii. În mentalul românesc este înrădăcinată convingerea că statul trebuie să ne supravegheze viața de la naștere pînă la moarte. Or, asta nu se întîmplă. Apoi, asocierea este specifică în mai mică măsură capitalismului de tip european. Este o observație corectă a lui Tocqueville. Statul paternal, de tip social-democrat, european, a inhibat dezvoltarea asocierii. Birocrația nu vede cu ochi buni acest tip de inițiativă, prin care problemele se pot rezolva și altfel decît prin intervenția și sub controlul său direct. Chiar Ferguson citează o comparație între două orașe, unul din SUA și unul din Italia, arătînd că, deși cele două localități seamănă foarte mult din punct de vedere fizic, ele au instituții diferite și, ca urmare, o capacitate de asociere diferită: „În Montenegro (Italia, n.n.)  exista o singură asociație: un club al jucătorilor de cărți din care făceau parte 25 de bărbați din pătura superioară“ (op. cit., p.120). Capacitatea de asociere este dată deci de un pattern cultural. Este vorba despre tradiții și despre faptul că oamenii dețin în cultura lor un tip de implicare sănătoasă, care le permite să acționeze și să nu aștepte ca statul să le rezolve toate problemele. Capacitatea de asociere pentru binele comunității este importantă nu numai fiindcă rezolvă operativ și nebirocratic o serie de probleme ale comunității, ci și pentru că dă valoare țesăturii sociale, capitalului social. Oamenii se manifestă împreună pentru că trăiesc împreună. Așa se valorizează ca indivizi ce trăiesc într-o comunitate.

Revenind la mediul nostru românesc și bucureștean, trebuie să spunem că această capacitate de asociere pentru binele comun tinde spre zero. Puțini dintre noi au capacitatea de a se pune în slujba celorlalți. Trăim într-un mediu toxic, dominat de ură și egoism. Comunismul ne-a învățat că trebuie să așteptăm totul de la stat. Atunci cînd a încercat ceva, vezi munca patriotică, a sfîrșit în derizoriu, forțînd asocierea respectivă. Asocierea în folosul comunității, în vremea socialismului, era girată și condusă de către stat, așa cum erau toate clipele vieții noastre de trăitori în acea epocă. Și din această cauză, acum, la noi, neimplicarea civică este un mod de a fi. Pur și simplu nu ne pasă, considerînd că nu este treaba noastră, chiar și atunci cînd este vorba despre a pune un pom în fața blocului sau despre zugrăvirea la interior a aceluiași bloc unde locuim. Egoismul românesc infinit este un capitol aparte. Ar trebui să lăsăm sociologii să se pronunțe. Ca economist, pot spune că este o imensă barieră în calea dezvoltării. Capitalul social de valoare este o bună premisă pentru dezvoltarea capitalului economic și pentru prosperitate.

Cu atît mai mult este de lăudat o asemenea inițiativă. Și iată că aducem laude fără reținere. Desfășurîndu-se în mediul pe care l-am descris, nu pare a fi un gest de eroism, ci chiar este un asemenea gest. Nu este ușor să faci așa ceva într-o asemenea lume. Este ca și cum ai întreprinde ceva împotriva tuturor. Nu mă miră ostilitatea zonei politice și birocratice. Inițiativa pune în adevărata sa lumină un stat rău, corupt și impotent. Aristocrația bugetară românească nu poate fi decît dușmanul unor asemenea inițiative. Ca să nu mai vorbim că primarul Capitalei pur și simplu se bagă în seamă cu niște oameni care muncesc și care îi fac treaba. Sînt și motive care țin de dușmănie – acești oameni demonstrează că se poate și, din cauza asta, generează antipatii. Alte motive țin de partea electorală. Iată, este bine să știm că și Primăria a dat terenul, și primarul a semnat niște hîrtii pentru ca pe acest teren să poată fi construit spitalul. Ar trebui să le dăm medalii pentru că își fac treaba? Atitudinea doamnei de la Primărie te face să crezi că ar fi adus terenul respectiv de acasă. Tupeul este de neimaginat. Încercările de a confisca o asemenea inițiativă spun totul despre metodele de lucru. Doamna primar nu a adus nimic de acasă. De acasă au adus cei care au donat sume de bani, mai -mici sau mai mari. Aceste gesturi de sprijinire a inițiativei vorbesc totuși despre un potențial de solidaritate cu cel care are bune inițiative, nu îndeajuns de bine evaluat și valorificat. O parte din societatea românească este pregătită să recunoască și să sprijine inițiativa de valoare, acolo unde aceasta există.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.