Album de vacanţă

Andrei GORGAN
Publicat în Dilema Veche nr. 531 din 17-23 aprilie 2014
Album de vacanţă jpeg

Să ne facem fotografii în concediu e un lucru normal. Cine nu-şi face fotografii în concediu intră în sfera patologicului social, chiar dacă individul este, altfel, în regulă. Să te întorci din vacanţă şi să nu aduci cu tine un set substanţial de poze este ca şi cum te-ai întoarce de la Saturn nebronzat. Prinzi o aură de ciudat, cel puţin în ochii familiei, dar şi ai prietenilor crescuţi în tradiţia arătatului de albume tuturor celor care nu sînt interesaţi. Singura scuză – greu de acceptat – pe care ai mai avea-o e că ţi-ai uitat aparatul de fotografiat acasă, dar azi nu ieşi din casă fără mobil, şi dacă n-ai un telefon care să facă fotografii acceptabile, mai bine nu recunoşti că ai fost în Turcia. Eu, de exemplu, am avut o uşoară senzaţie de disconfort trezindu-mă, acum cîţiva ani, fără aparat foto la Madrid. Îmi dădeam seama că telefonul destul de pauper, pe care-l foloseam, nu se ridica la standardele înaltelor lucruri de care mă loveam la tot pasul. Motiv pentru care n-am făcut poze la care să nu mă mai uit mai tîrziu, aşa cum am făcut-o în alte deplasări.

Bătălia dintre obiectivele foto şi cele turistice

„Hello, can you take a photo of me? I saw you are a professional!“ Şi-mi dă un Canon uriaş, ca să-i fac poză cum îl bate soarele în cap lîngă o placă de granit pe care scrie „Kuala Lumpur“. Să nu zică cei de acasă că n-a fost în Kuala Lumpur, ci a stat ascuns într-o mansardă de pensiune la Voineasa. Treaba asta mi s-a întîmplat oriunde filmam vreun obiectiv turistic a cărui imagine se replică de mii de ori pe Internet. Nu-i poţi refuza, oamenii sînt în vacanţă şi se simt bine. Nici pe mine nu m-ar refuza echipajul unei ambulanţe care culege de pe stradă resturile unui pieton lovit de jeep, dacă l-aş ruga să mă consulte puţin în gît, căci în ultimele zile parcă mă zgîrie ceva pe partea dreaptă. Unii dintre posesorii de tunuri fotografice nu se pot abţine şi cer, ca bonus, o poză alături de prezentatorul emisiunii, întrebîndu-ne exuberant de la ce televiziune sîntem. Ceea ce urmează e clasic: o întrebare legată de situarea geografică a României, urmată de răspunsul învăţat de noi, într-o lungă serie de încercări şi erori: „În Europa. Nu, nu în Rusia, e lîngă Rusia.“ Prin inducţie, se cere o fotografie alături de prezentatorul necunoscut. Să fie şi el acolo, poate croim o poveste drăguţă cînd vom sta la un vin fiert, la gura sobei, terorizîndu-ne naşii: „L-am cunoscut şi pe acest prezentator de la Russia Today! Aşa de bine ne-am înţeles, că la final ne-a rugat să ne facem o poză împreună!“

Partea mai proastă e că nu puţini sînt cei care îmi cer, uşor încruntaţi, să repet fotografia, care n-a ieşit cum trebuie. În asemenea momente mă simt descurajat, încep să cred că abilităţile mele vizuale nu se ridică la standardele audienţei. În general, protagonistul vrea să se vadă întreg la poalele unor construcţii mai înalte de 300 de metri, cu riscul evident ca eu să mă deplasez 300 de metri mai în spate, iar el să ocupe trei pixeli din imagine. Dar consolarea vine repede: omul pleacă, eu mă trezesc înconjurat de o duzină de obiective îndreptate spre coşul de gunoi spre care stă fixat şi ochiul camerei mele, lăsată de izbelişte din pricina atîtor solicitări. Dacă un cameraman profesionist consideră un coş de gunoi mai interesant decît Burj Khalifa, nu strică să-i faci o poză, poate că într-o zi îi vei descifra misterul, precum protagonistul din Blow up-ul lui Michelangelo Antonioni.

Acest comportament mimetic e mai vizibil în vecinătatea parcărilor de autocare, acolo unde grupurile de turişti au început să ia forma unor entităţi de sine stătătoare. Dacă un turist mai simplu la minte apucă de nuri o dansatoare sculptată în piatra templului Angkor Wat, pentru o poză pe care să o arate mai tîrziu bunicii, o sută de oameni normali vor considera imperios necesar să-i imite comportamentul, fără să-şi dorească neapărat să arate poza bunicii. Motiv pentru care jumătate dintre ei o pun pe Facebook în aceeaşi seară. Dacă o sculptură fără cap din cetatea Bodrum-ului stă prea stingheră, se va găsi în fiecare moment un cap viu şi inteligent, care să ocupe spaţiul dintre umerii defunctului. Gestul va atrage sute de alte capete, ţuguiate sau teşite, care vor completa, atît timp cît se mai vînd bilete de intrare, biblioteca digitală a umanităţii. Dacă o rusoaică se asortează cu apele curgînde ale cascadei din jungla thailandeză, se vor asorta cu forţa şi celelalte rusoaice din grup. Dacă soţia lui Demostene îşi face poză lîngă indicatorul care arată că mai e un kilometru pînă la cascadă, tot asta vor dori să facă şi soţiile lui Nistorescu, Pop şi Retegan, chiar dacă îşi dau seama că e total irelevant.

Am un aparat de fotografiat, deci exist!

Fotografia de vacanţă se asociază cu relaxarea totală a creierului. Pe o plajă din Thailanda, nişte tineri americani euforici m-au rugat să le fac o poză de grup. Toate bune, pînă în momentul în care m-am trezit cu zece telefoane şi şapte aparate de fotografiat în braţe. Şedinţa foto a durat aproximativ 15 minute, cu 14 minute mai mult decît i-ar fi luat unuia dintre ei să trimită celorlalţi o singură poză. Nu le-am atras atenţia asupra acestei evidenţe, curios fiind cînd vor realiza absurdul situaţiei. Însă n-am avut în vedere faptul că, în vacanţă, individul e despuiat de orice inhibiţii, aici fiind incluse şi cele dobîndite în lungul şi dificilul proces de educaţie.

Turistul teleportat pe alte meleaguri se simte, cu aparatul la gît, ca în propria curte. Dacă eu mă îndrept timid spre un cetăţean şi îl rog, în limba română, să-mi facă o poză de grup cu haita de maidanezi care m-a fugărit pe Lipscani, credeţi că o să mă ia în serios? Bineînţeles că nu. Înclin să cred că, dacă îi voi cere acelaşi lucru într-o engleză impecabilă, mă va poza încîntat, gîndindu-se că unui om aflat în vacanţă merită să i se satisfacă orice dorinţă tîmpită. Din acelaşi motiv, este socialmente tolerat ca turistul să considere orice, sau pe oricine, eligibil pentru o fotografie. Pizza din farfurie acceptă uşor treaba asta, dar ce vină are domnul Matteo, în afară de faptul că şade pe scaun în faţa porţiei sale, tocmai pe strada unde defilează zilnic hoardele descălecate din vasele de croazieră? Turiştii îi văd mustaţa aia de Don Corleone şi îşi închipuie că singura raţiune de a exista a moşului e statul la poză.

Acceptînd că obiceiuri precum cele de mai sus sînt normale, deoarece aceasta este starea de spirit a omului liber, acceptînd şi că fotografia e o condiţie necesară oricărei călătorii, este totuşi greu de înţeles cum pot unii să o considere o condiţie suficientă. Vorbesc de cei pentru care propoziţia „Am un aparat de fotografiat“ este un temei suficient pentru propoziţia „Merg în vacanţă“. Sînt cei care, de la plecarea de acasă şi pînă la cazarea în camera de hotel au deja cardul plin. Cei a căror faţă nu o cunoşti, pentru că e tot timpul acoperită de o tabletă. Cei care se fotografiază aşteptînd taxiul care-i duce la aeroport, stînd la coadă la check-in, ştampilîndu-li-se paşaportul, mîncînd în avion cu aripa în fundal, citind instrucţiunile de siguranţă ale avionului, conversînd cu vecinul de scaun din avion, mirosind florile din vaza de pe tejgheaua recepţiei hotelului, oferindu-i o monedă de 50 de cenţi hamalului, servindu-se din minibarul din care nu vor consuma, în realitate, nimic, citind instrucţiunile de evacuare a hotelului în caz de incendiu. Sînt cei care nu pot începe să mănînce în tihnă din pricină că n-au fotografiat tot ce e pe bufet, sau nu pot sta aşezaţi mai mult de un minut pe şezlong, deoarece n-au găsit încă unghiul perfect din care să imortalizeze peştele care scuipă apă în piscină. Sînt cei care nu se pot bucura de un apus de soare, deoarece fiecare secundă a lui merită un Instagram, cei care se învîrt nervoşi prin British Museum, încercînd să găsească o metodă eficientă de a pune la album fiecare piesă, cei care n-au reacţie cînd năvăleşte spre ei un tsunami, fiind absorbiţi de frumuseţea valului pe care-l văd pe ecran. Într-un fel, îi înţeleg: cînd îţi cheltui în două săptămîni aproape toată agoniseala unui an de zile, ţii să te asiguri că a meritat. Fotografiile şi filmele sînt cea mai bună dovadă – pentru liniştea ta şi în ciuda duşmanilor tăi – că te-ai distrat, că cele o sută de ore petrecute în autocar n-au fost degeaba.

Am avut cîteva filmări împreună cu grupuri care stăteau cîte o săptămînă la all inclusive şi îşi luau ture de o zi cu autocarul. Douăsprezece ore în care se făceau patru sute de kilometri şi se vedeau zece „atracţii turistice“. Oamenii ajungeau pe o plajă cu nisip negru vulcanic, ştiau că într-un sfert de oră trebuie să se întoarcă la autocar, că timpul era prea scurt ca să înţeleagă o iotă din ce li se întîmplă. Motiv pentru care majoritatea îşi făceau cît mai multe poze, mimînd că au stat acolo toată ziua: se întindeau pe nisip, trăgeau o bălăceală de trei minute, se urcau pe stînci, se băgau sub umbrelele altora, ţineau în palmă soarele, îmbrăţişau palmierul.

Ca operator de imagine al unei emisiuni de călătorii, mă înclin în faţa lor şi mă consider nevrednic. 

Andrei Gorgan este editor de film. A făcut parte din echipa emisiunii Bazar (TVR 2), împreună cu care a călătorit în peste 40 de ţări.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.
Theodor Pallady jpeg
Paradisul învățaților din actuala patrie a deconstrucției
Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Fără cîini cu capul scos pe geamurile mașinilor din Florida – asta vrea să obțină o propunere de lege.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Dispariții
Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.
Zizi și neantul jpeg
Mărțișoare
Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fricile mici, „fricuțele”, cum le-ar numi casiera de la supermarket
Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.
E cool să postești jpeg
Micii răsfățați, marii neadaptați?
Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.
p 20 R M  Rilke jpg
Despre credință și tandrețe. Pornind de la Rilke
Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?
foto BTC DV bis jpeg
Mihai Șora: o amintire
Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.
p 24 G  Stoica jpg
Cu ochii-n 3,14
● Pentru cei cărora nu le plac englezismele, o reclamă a tradus îndemnul „Download your app!” prin „Dă-ți jos aplicația!”. Un îndemn care poate provoca în română mici stînjeneli pudicilor. (S. G.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Se întîmplă duminica
O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău.
Zizi și neantul jpeg
Cei mai frumoși ghiocei
Pe scurt, erau cei mai frumoși și mai zdraveni ghiocei posibili.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E necesară singurătatea?
Totuși, există mai multe tipuri de singurătăți.
E cool să postești jpeg
Suma fără laude: mai încurajează școala dragul de învățătură?
Facultățile și universitățile au astfel un palmares bogat de absolvenți, indiferent de pregătirea reală a acestora.

Adevarul.ro

image
Singura fabrică românească de ciocolată și-a cerut insolvența
În perioada de glorie, fabrica producea 2.000 de tone de ciocolată pe an. Unul dintre sortimente a fost premiat cu medalia „Marca de Aur“.
image
Fanii lui David Attenborough, dezgustați de scenele din cel mai recent documentar: „Nu voiam să văd asta”
Ultimul episod al documentarului TV Wild Isles, al cercetătorului David Attenborough, a trezit repulsie în unii telespectatori.
image
De ce sunt finlandezii cei mai fericiți oameni din lume
Românii sunt mai fericiți față de anul trecut, potrivit World Happiness Report, care arată că ţara noastră a urcat 4 locuri în acest top. Cea mai fericită ţară, din cele 137 câte au fost incluse în clasament, rămâne Finlanda.

HIstoria.ro

image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.