La scufundări în Thailanda

Sprijin rucsacul cu un cot. Sînt în port şi urmăresc lacom fluxul continuu de maşini şi scutere, care livrează turiştii la îmbarcare.

-urile 4x4 cu tracţiune integrală sînt singurele vehicule care pot circula nestigherite pe insulă. Drumurile sînt atît de abrupte şi de accidentate, încît nici o altă maşină nu-şi găseşte utilitatea pe insulă. E fascinant să urmăreşti exodul de feţe lungi şi trollere de toate culorile, tîrîindu-se fără tragere de inimă spre barca cu destinaţia „continent“. Contrar aparenţelor, insula nu se goleşte. E de ajuns să faci zece paşi în direcţia potrivită ca să descoperi coada cuminte de taxiuri – şi ele tot

-uri 4x4, la punctul de preluare. Imediat se vor umple cu turiştii nou-nouţi care vor popula insula temporar. Cîteva zile, săptămîni sau luni. Pe unii îi uită Dumnezeu aici, într-un aparent şi foarte convingător – recunosc cu noduri în gît – paradis. Aş vrea să fiu unul dintre ei. 

Acum un an am decis să plecăm în Thailanda. Ne-am propus să ajungem şi în sud, pe o insulă. Cel puţin. După ceva googăleală, am luat o decizie: să nu luăm nici o decizie pe baza celor citite. Am pus degetul pe hartă şi am acoperit cu el o insulă din golful Thailandei. Cea mai mică şi mai îndepărtată de continent dintre cele locuite. Acum mă aflu aici pentru a doua oară în acelaşi an şi nu reuşesc să găsesc un singur argument care să mă strîngă, cu tot cu bagaje, din port şi să mă urce la bordul vaporului care pleacă peste 30 de minute. Acasă mă aşteaptă lucruri faine şi oameni dragi, iar mie nu-mi vine să mă mişc de aici. Ştiu exact ce se întîmplă, sindromul e răspîndit printre vizitatori. Vii cu gîndul că stai o săptămînă, două, o lună şi uiţi să mai pleci. Te prinde insula.

Mark, colegul meu de scufundări, are şi el o poveste similară: cu cîţiva ani în urmă, a venit pe insulă pentru două săptămîni şi a rămas cinci ani. După ce a reuşit „să scape“, nu a mai dat şapte ani pe-aici. Îmi zic că ştie el ce ştie. Pe Ko Tao trăiesc oficial 2000 de localnici, dar, de fapt, sînt în jur de 7000. Probabil că jumătate dintre ei sau poate chiar mai mult sînt europeni, australieni sau americani, pentru care insula a devenit o a doua casă. Lucrează în turism sau la centrele de scufundări. Citisem într-un ghid că, într-un an, pe aici trec 500.000 de turişti. Pe 19 kilometri pătraţi de uscat. Majoritatea vin pentru scufundări, adică

. Eu nu ştiam de ce venisem, dar am aflat. 

Scafandru, regizor, cosmonaut 

Ko Tao este al doilea cel mai căutat loc din lume de către pămîntenii care vor să coboare în adîncurile apelor. E primitor, familiar, cu coaste nisipoase şi pline de şcoli de

. Îmi aduc aminte că Anul Nou ne-a prins acolo şi, tot răsfoind zecile de pagini din

cu referinţe despre şcolile de scufundări, Madi a venit cu o propunere năstruşnică. „Dacă tot sîntem aici“ a fost argumentul suprem. Cunoaşteţi frica de înălţime? Imaginaţi-vă ceva oarecum pe dos. Eu aveam frica de înălţime în apă. Înotam pe principiul că ceea ce depăşeşte doi metri este

Aşa că în prima zi de curs căutam uşa din priviri. După încălzirea din piscină, a venit prima scufundare. Am plecat de pe plajă cu paşi mărunţi, gheboasă de greutăţi, rezervor de oxigen şi cu tot felul de fire atîrnînd din mine. Cel puţin, aşa mi se părea. Omul deghizat în peşte încearcă marea cu degetul. Intri în apă şi greutatea se evaporă. Respiri sub apă şi ţi se pare un miracol. „Breathe“, Pink Floyd. Respiră.  Ăsta era

Am respirat 25 de rezervoare sub apă, au fost 25 de scufundări şi încă mai păstrez ceva din prima senzaţie. Oceanul e o burtă imensă plină cu lichid vital, albastru. Cultivă eternitatea şi îţi refuză graba, neatenţia, aglomeraţia şi zgomotul. Vrei să fii un criminal de timp? Nu te apuca de scufundări. Dacă înţelegi cum se procedează, schimbul e avantajos. Primeşti darurile lumii subacvatice – linişte, răbdare, timpul încet.

Ko Tao are numeroase

uri (locuri de scufundat), fiind înconjurată de un recif natural superb. Există posibilitatea de a coborî şi sub limita de 40 de metri, dar şi de a vizita epave, recifuri artificiale, sculpturi subacvatice. Comunitatea artistică de pe insulă se manifestă şi sub apă, aşa că peisajele submarine adăpostesc adeseori diverse instalaţii şi construcţii, care devin case pentru peşti, pisici de mare sau anghile. În puzderia de peşti tropicali şi alte vietăţi marine, ai o şansă destul de bună să dai nas în nas cu un rechin. Moment în care vă sfătuiesc să uitaţi de

şi de alte producţii hollywoodiene. Realitatea este că aceşti rechini nu ne înghit. Deşi ne tolerează sau mai degrabă ne ignoră. În lunile martie-aprilie, pe aici circulă rechinii-balenă, nişte vietăţi cu dimensiuni impresionante, pe care pînă acum nu le-am văzut decît în poze. Altfel, în restul anului ai şanse să înoţi în compania unei ţestoase venerabile. 

„Everything flows“ 

Nu mi-am dorit să opresc timpul în loc, curgea prea bine, dar aş fi vrut să-mi pot face un tatuaj mental permanent cu ritmul insulei. Suma activităţilor esenţiale, în ritmul celor 24 de ore, în care odihna, hrana şi timpul petrecut în aer liber au sacralitatea neştirbită.

Dimineţile au o linişte reconfortantă, ziua e nouă şi cafeaua băută la ora 7 e sfîntă. Acolo se simte într-adevăr ca o „rugăciune de dimineaţă“, cum a botezat-o prietenul meu. Adresată mării, aş completa eu, să fie liniştită şi clară. Vizibilitatea este esenţială pentru o scufundare reuşită, iar valurile încă îmi fac rău cînd sînt în barcă. Astăzi avem în program două

-uri excelente. La 8 fix începe pregătirea echipamentului. Fiecare scafandru îşi pregăteşte metodic vesta, greutăţile, înotătoarele, masca şi regulatorul, adică acea chestiune cu multe tentacule prin care oxigenul din tub ajunge în plămîni. În cîteva minute sîntem de obicei gata. 

8,30. Ne luăm toţi echipamentul, care are cîteva kilograme bune, şi purcedem cu bărcuţa către vasul ancorat un pic mai încolo în golf. Mo este luntraşul nostru. Nu vorbeşte o boabă de engleză, dar înţelege lucruri şi zîmbeşte dacă îi place de tine. Iubeşte animalele şi mai ales pe Dip, un motan vînător de şopîrle gecko, veveriţe şi păsări, foarte alb şi simpatic în morocănoşia lui. Drumul pînă la vas durează două minute. Ne mutăm cu tot cu kit-ul de scufundare, şi căpitanul îşi primeşte coordonatele dimineţii de la instructorul de scufundări. 

Muntele vrăjit de ape 

Robert, instructorul şi ghidul nostru, încearcă de cîteva zile să ne ducă la Chumpton Pinnacle, dar căpitanul îl refuză de fiecare dată pentru că, zice el, marea e prea agitată. Azi nu îl mai refuză şi pornim într-o călătorie de o oră către ceea ce se anunţă a fi o repriză subacvatică spectaculoasă. Dacă celelalte dive site-uri sînt dispuse în golfurile insulei, Chumpton Pinnacle este undeva în mijlocul apelor. Parcă am ajuns direct pe vîrful unor munţi subacvatici, cu faună şi floră spectaculoase, cu adîncimi potrivite şi pentru începători, şi pentru avansaţi. La fel ca restul grupului, nu am pregătire decît pentru maximum 30 de metri, dar poţi ajunge pînă la 35 de metri sub nivelul mării dacă eşti suficient de experimentat. Am auzit atîtea despre acest loc şi în mod normal aş fi entuziasmată, dar trebuie să mă concentrez, valurile îşi fac de cap şi doar contactul vizual cu linia orizontului, pastila pe care am luat-o la plecare şi perspectiva apropiată a scufundării mă ţin pe linia de plutire. Cred că ne apropiem, pentru că văd mai multe vase de

care staţionează „bară la bară“. Oamenii roiesc în apă, studenţii şi scafandrii formează şiruri cuminţi după instructorii sau ghizii lor. 

Am aparatul cu mine şi asta nu e neapărat un lucru bun, pentru că nu mă mai pot opri din făcut poze. Încerc să mă apropii de un peşte

care intră în conflict cu doi bibani de mare impresionant de mari şi uit că trebuie să păstrez adîncimea constantă. Am coborît cinci metri fără să-mi dau seama. Încerc să nu mă pierd de grup, dar sînt atîtea minunăţii aici: un banc imens de baracude

cu care aş pleca să hoinăresc un pic, anghile de mare ascunse printre crăpăturile stîncilor, creveţi boxer, cîmpuri de anemone roz şi gingaşe, cu peştişorii aferenţi. Nu îmi dau seama cînd trece timpul, am impresia că Robert ne duce la o adîncime mai mică pentru a prelungi timpul scufundării. E greu să ţii mult la douăzeci de metri adîncime. Îmi promit că voi reveni, în timp ce în cap îmi cîntă „Strawberry Fields Forever“, varianta cu anemone, subacvatică. 

„Marea, odată ce şi-a aruncat vraja, te ţine prins în mrejele ei pentru totdeauna“ 

Cîtă dreptate aveai, domnule Jacques-Yves Cousteau. Cred că sînt pregătită să las tubul de oxigen pe mal.

-ul, adică scufundarea pe o singură respiraţie, este următoarea provocare şi promite să fie o experienţă ieşită din comun într-un univers din care cred că noi, oamenii, odată am făcut parte. Acum doi ani, Natalia Molchanova spunea nişte vorbe mari cît suprafaţa acoperită cu apă a Pămîntului: „

-ul nu e doar un sport, e un mod de a înţelege cine sîntem. Cînd coborîm în adîncuri, dacă nu ne gîndim la nimic, înţelegem că sîntem parte dintr-un întreg. Sîntem una cu lumea“. Campioana absolută a

-ului a murit în timpul unei sesiuni de scufundări ce părea banală. Nu încerca să doboare un record, aşa cum a făcut cu uşurinţă în atîtea rînduri, nu intenţiona să coboare 100 de metri în adîncuri. Deşi ar fi putut.  

Irina Petrovici este Community Manager la Kubis Interactive şi curator pentru platforma Experimentalist.ro. Poveştile de sub apă le găsiţi pe blogul ei, www.tingtongfish.com. 

Foto: R. Coltrane