La înălbit zăpada
Dragii mei, iarăși mă mănîncă pixul. După ce am parcurs Dosarul Dilemei vechi despre iarnă, nu mă pot abține să evoc un episod de iarnă interesant, hazliu și, în același timp, trist, dar simptomatic, de pe la începutul anilor 1980. Dedic această scriitură, cu drag, nostalgicilor acelor vremuri.
Eram geolog, deja cu ceva cheag (fusesem angajat în 1974) la Întreprinderea de Prospecțiuni în București. Dar mai aveam o calitate importantă: eram și membru de partid. (Care partid?? Altă întrebare!)
Și acum o paranteză. M-am înscris în PCR în anul al doilea de studenție, cînd profesori de-ai mei, pe care îi admiram, m-au abordat cu propunerea de a deveni membru. Au argumentat frumos și, pentru mine atunci, credibil, că Partidul are nevoie de tineri serioși și studioși ca mine, nădejdea de mîine a țării. Nu am putut refuza, ba chiar m-am simțit măgulit că profesori pe care îi stimam atît de mult m-au băgat în seamă, pe mine, un băiat modest din provincie, ba și „bozgor“ pe deasupra. Așa că am intrat. Abia mai tîrziu am aflat că un coleg de-al meu de an, abordat și el în aceiași termeni, a refuzat oferta cu un scurt și dur „nu vreau“. L-am admirat și invidiat, mai tîrziu, pentru acest gest curajos.
Și acum episodul cu pricina. Într-o dimineață de iarnă tîrzie, venind la serviciu, observ agitație mare pe culoare și în birouri. „Astăzi nu se lucrează, toată lumea la muncă patriotică.“ Așa, hodoronc-tronc, pe nepusă masă. Ce se întîmplase? Dis-de-dimineață, niște tovarăși de la Sectorul de Partid (a se citi: activiști de la Comitetul de Partid al Sectorului 1) au venit la întreprindere, au convocat secretarii organizațiilor de bază și le-au trasat sarcina, „venită de sus“, de a mobiliza imediat lumea la muncă patriotică. Am aflat apoi și despre ce muncă patriotică atît de urgentă era vorba: trebuia să luăm în primire un sector de cîteva sute de metri pe un bulevard central al Bucureștilor, unde aveam să descărcăm cu lopețile zăpadă proaspătă adusă de camioane și să o așternem peste zăpada murdară, cenușie-neagră, de pe margini, plină de mizerii de neînchipuit (inclusiv hoituri de animale, pisici și cîini maidanezi degerați). Pentru ce? Pentru că Tovarășul Ceaușescu urma să treacă pe acel bulevard și tovarășilor de la municipiu și de la sectoare le era teamă că priveliștea îl va indispune pe Tovarășul, iar asta ar putea duce la ceva sancțiuni și demiteri.
Aflînd despre ce era vorba, am zis, cu voce tare, că eu nu mă duc. S-a aflat imediat și am fost chemat la șefi, printre care și secretarul de partid: cum adică nu mă duc? Refuz o sarcină de partid? Am încercat să le explic, chiar în termeni partinici, că nu înțeleg ce fel de sarcină de partid este aceea de a înălbi zăpada, la care să fie scoși „din producție“ oameni cu cinci ani de facultate. Nu de aceea am învățat geologie timp de atîția ani, ca să-mi pierd vremea cu înălbitul zăpezii, cînd pot fi mai de folos societății stînd la locul meu și lucrînd la ce mă pricep mai bine și, de altfel, munca la care eram somat să particip putea fi făcută de oameni necalificați. Se uitau tovarășii la mine ca la urs, apoi se uitau unul la altul, mustăceau, pînă ce secretarul de partid, plin de importanță, a zis: „În Partid e ca la armată, ordinul se execută, nu se discută“. Iar dacă nu mă conformez, voi suporta consecințele. „Am înțeles“, am zis și am ieșit din biroul șefului de secție.
Și nu m-am dus. Consecințele au venit, desigur. Am fost convocat la Comitetul de Partid pe Întreprindere și am fost amenințat cu sancțiuni grave, dar, binevoitori, mi-au oferit și șansa căinței, adică a unei autocritici publice, la o ședință de partid, pentru a-mi ușura situația și a mă alege cu o sancțiune mai blîndă. Am refuzat. Pînă la urmă, pe considerentul că „e, totuși, băiat bun, chiar dacă prea slobod la gură, încă prea crud, mai trebuie lucrat cu el pe linie ideologică“, am scăpat cu „vot de blam cu avertisment“, a doua cea mai gravă sancțiune de partid după excludere (care, probabil, m ar fi costat și locul de muncă), pe motivul refuzului de a îndeplini o sarcină de partid, fără a se menționa în ce anume a constat sarcina de partid refuzată. La un moment dat, mai tîrziu, cînd mă bătea gîndul să-mi dau demisia din partid, chiar mi-a părut rău că nu m-au dat ei afară atunci, pentru că știam că a demisiona din partid este o crimă mult mai mare, și cu consecințe mult mai grave, decît a fi dat afară din partid sau, pur și simplu, a nu fi membru de partid. Întîmplarea a lăsat, desigur, urme și în dosarul meu de cadre, sub forma unei pete mari negre, care m a urmărit apoi, în diverse circumstanțe, pînă la Revoluție.
Foto: wikimedia commons
