Jurnal de România - Budapesta-Cluj 1989 – Bucureşti 2014

● 22 decembrie 1989.  Am petrecut Crăciunul lui 1989 în febra Revoluţiei din România. Timişoara era în flăcări, Securitatea lupta cu civilii practic neînarmaţi, cu care fraternizase deja armata. La Bucureşti se trăgea intens, soţii Ceauşescu au fost arestaţi, iar procesul lor a fost urmărit la televizor de toată ţara. La Budapesta s-au organizat spontan acţiuni umanitare prin telefoane, staţii de emisie-recepţie şi, practic, în cîteva ore au pornit convoaie de maşini încărcate cu alimente şi haine spre Timişoara, Cluj şi Tîrgu Mureş. 

László Rajk şi Bálint Magyar au pornit printre primii spre Timişoara, împreună cu un grup de transportatori, şoferi de taxi şi civili întîlniţi pentru prima dată, ca să ducă alimente şi medicamente pentru spital. În Timişoara încă se lupta cînd au ajuns. În cursul nopţii, un lunetist l-a împuşcat mortal pe şoferul unui autobuz din convoi (Sándor Tóth din oraşul Hódmezövásárhely). Întrucît nu exista nici un fel de comunicaţie între noi, am primit o singură frază despre ce s-a întîmplat. Sufletele ni s-au umplut de spaimă şi doliu. 

Dar în ciuda morţii cutremurătoare, alte convoaie s-au organizat şi au pornit. Pe 22 decembrie dimineaţa am primit un telefon acasă. (Tocmai ni se instalase linia telefonică, după decenii de aşteptare.) M-au sunat din sediul SZDSZ din strada Ráday şi mi-au dat adresa punctului de întîlnire pentru un convoi care pleca la Cluj. Oamenii se adunau în apropierea ambasadei României, într-una din străzile de lînga şoseaua Thököly. O mulţime de Lada şi camionete, microbuze şi Trabanturi aşteptau ca cineva să preia conducerea. Erau cu noi Móni Mécs, László Pesty (de la studioul de film Fekete Doboz), János Hodosán, fratele lui Rozi şi Zsolt Csalog. La faţa locului am aflat că o parte dintre şoferi sînt angajaţii unchiului lui Tamás Tirts. Ei erau în contact permanent prin staţiile de emisie-recepţie. Aşa că Tirts, ca şef al majorităţii şoferilor, a condus convoiul care, ajuns la graniţă, crescuse la mai mulţi kilometri. 

Luasem din magazinele alimentare mai mulţi saci de zahăr, cartofi şi pîine. Camionetele erau pline. Aveam impresia că şoferii au golit magazine întregi. Evident, toţi făceau cumpărăturile din banii lor, presupun că din ce puseseră deoparte pentru cadourile de Crăciun. La prima benzinărie a trebuit să facem chetă pentru unul dintre şoferi, pentru că nu mai avea bani de benzină. 

Caravana era împodobită cu steaguri ale Crucii Roşii şi ale Ungariei. Şoferii era oameni simpli, care îşi sacrificaseră Crăciunul ca să plece în România. Puţini se cunoşteau între ei. Grănicerii ne-au convins să ne continuăm drumul abia a doua zi dimineaţa. Am petrecut noaptea la Berettyóújfalu, la fraţii lui Rozi. 

Dimineaţa devreme, înainte de răsărit, eram deja pe drum. Grănicerii români ne-au lăsat  politicos să trecem şi la plecare ne-au salutat în ungureşte. Am trecut prin sate. Oamenii ieşeau în faţa porţii să ne facă cu mîna, auzeam copii strigînd voioşi, unii ne arătau semnul V, acesta era pe atunci modul de a saluta, alţii ne încurajau în ungureşte, am văzut chiar şi un preot român în mulţimea care ne sărbătorea. Unii plîngeau de emoţie. Pe feţele oamenilor se vedea speranţă, încredere şi o emoţie extrem de puternică. 

Nu parcurseserăm mai mult de 50 de kilometri cînd am constatat că la fiecare intersecţie drumurile erau blocate. Civili înarmaţi cu arme artizanale căutau securişti. În alte părţi, grupuri de militari controlau traficul prin locurile lăsate libere. Eu mă aflam în prima maşină, aşa că înainte de blocaje coboram – era deja o rutină – şi, cu mîinile ridicate, porneam spre punctele de control. Trebuia să explic pe scurt unde mergem, deşi era destul de evident. Dacă aveam nevoie de translator, ne ajuta un coleg din Cluj. El călătorea într-o maşină cu număr românesc, pentru că tocmai mergea acasă, şi ni s-a alăturat. (Maşina cu număr românesc era controlată de fiecare dată meticulos, părea dubioasă.) 

Blocajele erau impuse de armată din motive de securitate şi, văzînd mulţimea de arme, aveam un sentiment de nesiguranţă: dacă din greşeală se descarcă o mitralieră îndreptată spre noi? Cîteodată auzeam clicul specific care semnala inconfundabil că arma fusese deblocată. „Cu grijă, fără mişcări suspecte“, îmi spuneam, în timp ce avansam spre punctul de control. Am auzit mai tîrziu prin staţie pe unul dintre şoferi: „Vreau să plec acasă, să-mi fac Crăciunul, ăştia au înnebunit, or să tragă“. Dar n-au tras, iar panica a trecut repede. Soldaţii erau obosiţi şi înfometaţi. Le-am oferit ţigări şi băutură, dar probabil li se ordonase să nu primească nimic. 

Convoiul avansa mereu cu viteza maşinii cele mai lente, aşa că am ajuns la Cluj abia seara şi i-am întrebat pe soldaţi unde putem descărca tonele de ajutoare „trimise de poporul Budapestei“. A urmat un şir lung de telefoane, iar în cele din urmă am fost trimişi la un depozit militar. Pe drum am coborît din maşină şi am rămas singur în apropierea statuii lui Matei Corvin, în piaţa centrală. N-ar fi trebuit să mă despart de ceilalţi. Străzile erau foarte puţin luminate, oraşul era pustiu. Am întîlnit o patrulă militară. Mi-au cerut actele şi m-au îmbrîncit pînă la comandamentul aflat la cîteva sute de metri. Am aşteptat printre civili şi militari obosiţi pînă am fost chemat. Nu vorbesc româneşte, dar printre ofiţerii în uniformă aflaţi în jurul mesei era cineva care ştia ungureşte. Am aflat că ei caută lunetişti care în apropierea hotelului Astoria împuşcaseră civili pe stradă cu cîteva ore mai devreme. După ce au dat un telefon, m-au crezut în cele din urmă că fac parte dintr-un convoi, dar nu înţelegeau de ce rămăsesem singur în oraşul întunecat. Cînd mi-au dat drumul, însoţitorii mei mi-au arătat lumînările aprinse la faţa locului, lîngă hotelul Astoria. 

Cu ajutorul soldaţilor, într-o oră am ajuns din urmă convoiul. Şoferii descărcaseră deja totul şi erau extenuaţi. Am luat masa într-un restaurant de lîngă Astoria, dar nu ni s-a putut oferi decît mîncare adunată de pe la familii. Şoferii ar fi vrut să predea personal cuiva tot ce aduseseră, dar predarea oficială nu s-a petrecut deloc aşa cum îşi imaginaseră acasă. Oricum, păreau uşuraţi că şi-au îndeplinit misiunea. Era seara tîrziu cînd am trecut din nou prin satele în care dimineaţa ne salutau mulţi în ungureşte. Pe străzile pustii vedeam acum doar copii în blăniţe purtînd pe braţ obiecte de Moş Ajun. 

Bătea un vînt rece şi se auzeau cîntece de Crăciun. Recunosc, m-am emoţionat şi mă gîndeam că aceşti copii vor creşte într-o altă lume, mai liberă, şi poate nu contează că ei încă nu sînt conştienţi de asta. Am ajuns noaptea la Berettyóújfalu, unde am aflat de la televizor că Ion Iliescu, într-o postură nouă, ca preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, adus la putere de revoluţionarii români de la Bucureşti, dăduse ordin să fie constituită o curte marţială pentru judecarea cuplului Ceauşescu. 

În faţa curţii marţiale, procurorul militar îi acuză pe Ceauşeşti de genocid, subminarea ordinii de stat, subversiune, distrugerea unor obiective industriale cu scopul periclitării securităţii statului, precum şi de distrugerea economiei de stat. Pedeapsa capitală este aplicată imediat în curtea cazărmii, urmărim înfioraţi execuţia. Oare aplicarea dezgustătoare a terorii revoluţionare avea să fie o practică generală în cursul prăbuşirii blocului sovietic? Şi cine aveau să fie cei care îi vor cădea victime? Teroarea este o armă cu două tăişuri. 

Sper că nu voi fi singur cînd, la plenara Uniunii Liber-Democraţilor, voi spune că nu pot decît să condamn sentinţa executată imediat şi, numind crima crimă, voi condamna omiterea aplicării riguroase a supremaţiei legii. 

25 de ani mai tîrziu 

Primesc o scrisoare de la ambasadorul României la Budapesta, Victor Micula, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la revoluţia din România, la care este ataşată invitaţia – semnată de fostul preşedinte Emil Constantinescu – de a participa la o conferinţă organizată la Bucureşti, între 19-21 noiembrie, de fundaţia sa. Protocolul e la cel mai înalt nivel, în program figurează şi o cină festivă oferită de „His Majesty King Michael I“. Titlul conferinţei este „25 Years since The Fall of Communist Dictatorship in Eastern Europe: Looking back, Looking forward“, iar fostul preşedinte român ne asigură că timp de o zi întreagă, pe mai multe secţiuni, vom putea discuta cu foştii preşedinţi din regiune în sălile Palatului Parlamentului (fostul palat de marmură al lui Ceauşescu). De la Budapesta am fost invitaţi Árpád Göncz şi cu mine. Pál Schmitt, deşi a fost şi el preşedinte, a fost tratat fără prea mult echivoc, nu l-au invitat. 

Organizatorii îmi trimit în aceeaşi zi programul complet, par profesionişti şi bine pregătiţi. 

Întrucît Göncz nu participă, voi reprezenta singur Ungaria. Pe mulţi dintre invitaţi îi cunosc bine. Vor fi prezenţi foştii preşedinţi Lech Walesa, Polonia (1990-1995), Boris Tadici, Serbia (2004-2012), Vytautas Landsbergis, Lituania (1990-1992), Sali Berisha, Albania (1992-1997), Viktor Iuşcenko, Ucraina (2005-2010), precum şi foşti politicieni români, mulţi dintre ei care m-au vizitat la primărie. Pe lîngă nume complet necunoscute pentru mine, ca Stanislav Şuşkevici, fostul preşedinte belarus (1991-1994), şi Petăr Stoianov, preşedintele Bulgariei (1997-2002), l-am descoperit cu bucurie pe Marcus Meckel, fostul disident est-german, care a fost şi negociatorul-şef al reunificării, în 1990. Oare la Bucureşti vom vedea un panoptic plicticos sau celebrităţi politice îmbătrînite, cum spune partenera mea, oare „leii fără dinţi“ mai pot spune ceva nou? 

Plecăm din Budapesta în zori. Înainte de Arad, pe un scurt tronson e aglomeraţie, apoi 100 de kilometri de autostradă, care fac impresie bună. O bună imagine pentru ţară, dar un tronson european extrem de scurt. În scurt timp începe lupta pentru supravieţuire, peste văi şi dealuri, pe 400 de kilometri. În partea superioară a rîului Olt, într-o cîrciumă plină cu fum de ţigară, chelnerul şi vecinul său care înfulecă o friptură bine prăjită dezbat chestiunea dacă proaspăt alesul preşedinte Klaus Iohannis e un bun român sau, de fapt, neamţ. Are dublă cetăţenie, conchid cei doi. 

„Va face ordine în România, ca la Sibiu“ – aud la un moment dat. Aşază sus ştacheta – mă gîndesc, pentru că ştiu foarte bine ce sarcină uriaşă este să faci faţă în politica la nivel naţional, plecînd dintr-un oraş cu o cultură şi o tradiţie de nivel înalt. (Eu n-am reuşit.) Chelnerul crede că germanii şi americanii îl sprijină în mod clar pe Johannis. Iar acest „sas neaoş“ va stîrpi cu o precizie necruţătoare corupţia şi – asta deja adaug eu – „va rezolva totul ca prin minune“. La 1 ianuarie începe luna de miere, cînd totul va fi luminat de cîteva promisiuni UE, dar banii – şi asta o spun din experienţă – vin mai greu. Probabil că nu există proiecte pregătite, reformele vor face victime, iar realizarea condiţiilor politice pentru schimbare nu va fi uşoară. Iar rivalul lui Iohannis, Victor Ponta, pare că deocamdată aşteaptă. 

În schimb, cîrciuma de pe malul Oltului este gălăgioasă, plină de fum gros şi cînd, întîmplător, intru în WC-ul personalului – aleg încăperea în locul veceului din curte – mă lovesc de realitatea lichidă, iar în locul hîrtiei igienice găsesc ziare vechi. Totuşi, spre marea mea bucurie, pot să mă spăl pe mîini cu apă rece. 

Mergem mai departe, pe lîngă luminişurile unde prin vara lui 1973 am stat la cort cîteva zile, în timp ce făceam autostopul. Nici pe atunci nu ne deranja altceva decît traficul infernal din strîmtoarea înaltă. Aveam 21 de ani şi duceam traiul sărac al studenţilor. Cîteodată aşteptam ore întregi să ne ia cineva. Cînd, în sfîrşit, ne-a luat un TIR turcesc, am aflat că şoferul dorea să rezolve în natură, cu soţia mea, costul transportului, pe bancheta unde ne-am zgîlţîit ore întregi printre bagaje. Ne-am strîns rapid lucrurile şi am fugit. De atunci, drumurile dintre Carpaţi nu au devenit mai bune. Lipsesc bordurile şi banda de accelerare, nu există nicăieri spaţii de odihnă pentru călători, iar din fondurile europene au pus o pată de asfalt, nimic în plus, doar cît e absolut necesar pentru un trafic mai rapid, fără trotuar, borduri şi iluminare. Din întuneric apar brusc oameni îmbrăcaţi în haine negre şi dispar fără urmă. Din cînd în cînd, vaci, cai şi alte animale domestice, apoi tractoare neluminate, camioane transportatoare de lemn fără lumini de poziţie şi reflectorizante. 

Ne dăm seama că mergem pe un drum al morţii, ne atenţionează şi crucile, şi rămăşiţele de maşini de pe marginea drumului. Partenera mea îmi atrage atenţia ţipînd asupra oamenilor care merg pe lîngă şosea, în timp ce gonim în noapte şi pare că viaţa unui om nu valorează nimic. S-ar părea că decesele pe aici sînt foarte frecvente, iar starea drumurilor e strîns legată de faptul că cei mai buni ingineri români au plecat de mult din ţară – ne spune un coleg maghiar la o staţie de benzină. Conduc repede faţă de posibilităţi, dar ne ia totuşi 13 ore ca să ajungem. Luminile Bucureştiului sînt o uşurare. (Aflu a doua zi că, din cauza drumurilor proaste, România pierde 2% din PIB şi că vicepreşedintele Uniunii Transportatorilor din România estimează că firmele transportatoare înregistrează o pierdere de 3-4 dolari pe kilometru. În timp ce transportatorii din Uniunea Europeană parcurg anual 140 de mii de kilometri pe drumurile publice, în România nu sînt parcurşi decît 80 de mii.) 

Dimineaţa plecăm la Biblioteca Naţională, unde trecem de la schimbul de cărţi oficial la o discuţie plăcută. Directoarea bibliotecii, Elena Tarziman, ne întreabă de Biblioteca Centrală Szabó Ervin (din Ungaria). Rămîne surprinsă cînd îi spun că numărul vizitatorilor bibliotecii este de peste 3000 pe zi, iar în sesiune ajunge la 5000. Recordul a fost într-o zi toridă de vară, 8000 de cititori. Atunci a trebuit să punem panoul „PLIN“. Mă întreabă ce servicii oferim. Bufet, raft liber, bibliotecă pentru copii şi muzicală, dar ne ajută şi proximitatea instituţiilor de învăţămînt. De altfel, biblioteca se află în cartierul Palatului şi are trei universităţi în imediata apropiere. Da, poate că, pe acest plan, Bucureştiul nu poate concura cu Budapesta. Îi recomand să închirieze spaţiul uriaş de la intrare, să amenajeze un bufet şi să ofere Internet gratuit ca să atragă studenţi şi elevi. Altfel, arhitectural, biblioteca e foarte OK, iar directoarea vorbeşte impecabil engleza şi germana. În plus, are păreri similiare cu ale noastre despre alegerea primarului Iohannis ca preşedinte. 

La auzul numelui lui Iohannis, de origine sas, toţi cunoscuţii noştri români zîmbesc. Însoţitorul şi şoferul nostru, Andrei, ne aşteaptă la hotel, vorbeşte excelent engleza. (Deşi spune că se uită doar la Cartoon Network şi la telenovelele americane, cunoştinţele lui de engleză sînt exemplare chiar şi pentru bilingvii româno-maghiari. Îl rog să-mi înregistreze a doua zi discursurile preşedinţilor.) Şi Andrei este un suporter al lui Iohannis, ca şi Călin Grosu, responsabil cu legături externe şi care, pe lîngă numeroase sarcini la Primăria Bucureşti, se ocupă şi de protocol. 

De la el aflu că, în al doilea tur al alegerilor, numărul maghiarilor care l-au votat pe Klaus Iohannis a fost mai mare decît pentru toţi candidaţii maghiari din primul tur. Cele mai bune rezultate le-a obţinut în judeţele din Transilvania. Poate pentru că e etnic german, şi nu român. Filozoful Tamás Gáspár Miklós opinează: „Maghiarii din Transilvania împărtăşesc opinia generală a românilor din Ardeal, şi nu pe aceea a politicienilor maghiari. Dar puţini români ştiau că Iohannis este adeptul naţionalismului statal de stil iacobin. Se declară român de naţionalitate germană, însă, pe lîngă faptul că le-a spus maghiarilor: «Toţi sîntem români», nu a scos nici un cuvînt despre problema minorităţilor. Iar dacă există un lucru pe care maghiarii nu-l vor, acela este conceptul de „român de etnie maghiară“. Ardealul a votat cu Iohannis (adică românii şi maghiarii din Ardeal, dar românii sînt de patru-cinci ori mai numeroşi ca maghiarii). Pe Victor Ponta l-au votat mai ales românii din sud-est, din Oltenia, Moldova şi Regat. Intelectualitatea şi majoritatea clasei de mijloc au votat tot cu Iohannis“ (adăugire ulterioară la articolul cu titlul „Maghiari şi români“ de Tamás Gáspár Miklós, publicat în săptămînalul

, pe 19 decembrie 2014).

După-amiază îl vizităm pe primar. Oprescu, chirurgul devenit primar, îmi promite colaborarea, iar mai tîrziu discutăm despre felul cum Primăria poate coopera la realizarea bugetului. Şi el se bucură de alegerea lui Iohannis, dar se interesează mai ales de Walesa – pe care îl aşteptăm mîine, îi spun. 

Soseşte Boris Tadici, cu care m-am întîlnit ultima dată la Budapesta, în compania lui Zoran Djindici (prim-ministrul de mai tîrziu), care a devenit succesorul lui în fruntea Partidului Democrat. (Tadici a devenit preşedinte în 2003 cu 53%, iar în 2008 a fost reales, spre tristeţea naţionaliştilor sîrbi.) Acum glumeşte că m-ar invita din nou la Belgrad, dacă cred că acolo aş fi mai în siguranţă. Face aluzie la faptul că acum 15 ani îl găzduiam în mod regulat împreună cu Zoran la Budapesta, cînd la Belgrad lucrurile deveniseră riscante. 

În legătură cu asasinarea prietenului nostru comun, Djindici, Tadici ne relatează cazul directoarei arhivelor statului, dna Prpa, care a fost lăsată în viaţă în 1999, cînd un asasin l-a ucis pe soţul ei în centrul Belgradului. „Ziaristul Slavko Curuvija a fost împuşcat în faţa casei lui, probabil la ordinul lui Miloşevici – un necunoscut a lovit-o în cap pe Branka Prpa, apoi l-a împuşcat mortal pe soţul ei, aflat la pămînt.“ 

Divagare 1 

Recunosc că, ascultîndu-l pe Boris Tadici, îl văd mereu în faţa mea pe Djindici, care, ca prim-ministru, a urmărit întotdeauna să apropie Serbia de Europa, de familia democraţilor. Îmi spunea deseori că te costă să devii membru al clubului: cooperarea cu Tribunalul de la Haga, construirea economiei de piaţă, restructurarea bugetului. Djindici, de orientare pro-occidentală, a spus în mod clar că aplicarea reformelor va fi dureroasă. Ca în război, cînd un rănit grav trebuie operat fără anestezic. Ori asta, ori moartea. Djindici era conştient că toate au un preţ care trebuie plătit. Pe 12 martie 2003, la ora 12,45, asasinii serviciilor secrete au comis un atentat împotriva lui. (A fost înmormîntat pe 15 martie, ziua aniversării Revoluţiei de la 1848. Nu am putut fi acolo, ţineam un discurs la Budapesta, la statuia lui Petöfi.)

La recepţie, doamna Nadia, soţia gazdei noastre, preşedintele Emil Constantinescu, stă lîngă mine. Îmi spune că „prăbuşirea PSD-ului e aproape, Victor Ponta rareori apare în public. În România, tinerii de stînga doresc un nou partid şi o nouă conducere“. (Ca şi la noi, cu deosebirea că ei se bucură încă la putere de tot ceea ce generaţia tînără de stînga doar îşi doreşte.) Emil Constantinescu consideră că personajul nr. 1 în partid este încă Ion Iliescu, care acum, la conferinţă, îl critică pe Ponta pentru pierderea alegerilor prezidenţiale. Într-un discurs lung, Iliescu se arată anticomunist şi cere schimbări în conducerea partidului, gesticulează relaxat şi face glume, nu are un text scris, în timp ce ceilalţi invitaţi citesc de pe foi de hîrtie. Gesturile lui îmi amintesc de Gyula Horn. E un om care foloseşte limbajul puterii şi atunci cînd nu mai are de mult vreo influenţă asupra deciziilor politice. În pauză mă ia deoparte şi îmi dezvăluie marele secret: „Sebastian Ghiţă este un deputat şi om de afaceri influent, care a fost principalul susţinător al lui Ponta şi l-a făcut preşedintele partidului, dar acum s-a întors împotriva lui şi se pregăteşte de înfiinţarea unui partid nou.“ Iliescu e de părere că Ponta şi adepţii lui vor rămîne la guvernare, dar le va fi foarte greu să cîştige din nou alegerile. „Poporul e imprevizibil, Iohannis e un lider charismatic, care şi-a cîştigat mase de alegători căutînd apropierea de Europa pe drumul dirijat şi finanţat de Berlin. Dacă te uiţi pe hartă vei vedea că primarul Sibiului a fost ales de alegătorii ardeleni“, spune Iliescu. 

Mai aud de multe ori că în ziua alegerilor prezidenţiale, la ora 9, televiziunea publică anunţa „oficial“ victoria lui Ponta. Iar după cîteva ore – după ce s-au numărat şi voturile celor două milioane de români din străinătate – a ieşit la iveală că românii care au emigrat, muncesc sau îşi fac studiile peste graniţe au întors rezultatul alegerilor. Dar cînd îl laud pe Iohannis şi înţelepciunea alegătorilor români, toată lumea mă contrazice, pentru că ei nu recunosc că prin decizia lor ne-au luat-o înainte, adică înaintea Ungariei. Mă surprinde cît de convinşi sînt de influenţa Guvernului asupra presei din România. Ei consideră că televiziunea Digi24 este singurul post naţional independent. Diferenţa e că în România există două mafii: gaşca lui Ponta, care în campanie nu s-a dat în lături să îl coopteze pe liberalul Tăriceanu pentru a fi candidat la postul de prim-ministru, şi ceilalţi, grupul lui Băsescu, sprijiniţi şi de serviciile secrete. La voi, mi se spune, un grup populist ocupă toate posturile în stat. La noi, se luptă doi pe bani. 

Cunosc la Budapesta un istoric român, crescut la Sibiu, care consideră că elita intelectuală din Bucureşti a dispărut încă la începutul anilor 1990. „La noi, pînă şi societatea de căi ferate a fost făcută bucăţi, o companie dispune de imobile şi alta de transportul de mărfuri şi persoane. Nu-ţi poţi închipui la ce haos duce această situaţie, zi de zi. Ungurii măcar au păstrat la un loc căile ferate, la noi toată lumea e înnebunită de haosul provocat de capitalismul sălbatic. Specialiştii, inginerii au plecat toţi, pe noi ne vezi aici doar temporar. În plus, stilul autoritar e insuportabil, Băsescu şi Ponta nu se deosebesc prin nimic“ – îmi spune pe Skype prietena mea, istoric din Budapesta. 

Ascult ideile elevate expuse la sesiunea plenară a conferinţei de la Bucureşti: „Revoluţia noastră a fost revoluţia clasei de mijloc, am învins comunismul. Dar în acelaşi timp am pierdut încrederea poporului nostru şi încrederea lui în democraţie. Acum, lucrul cel mai important este reclădirea încrederii“. (Aşa o fi, dar pe mine mă plictisesc sloganurile astea.) 

Viktor Iuşcenko ne spune că URSS a fost închisoarea naţiunilor, că e dificil să fii vecin cu ruşii, că Occidentul nu trebuie să-l creadă pe Putin. După care îşi ridică capul din hîrtii şi, pe un ton mai ridicat, ne atrage atenţia că cinci ţări, printre care şi mari puteri, au garantat integritatea teritorială a Ucrainei în schimbul dezarmării nucleare (Memorandumul de la Budapesta, 1994). 

Divagare 2 

În toamna lui 2004, cînd ne-am întîlnit pentru prima dată, Ucraina devenise brusc centrul lumii. Toate agenţiile de presă relatau despre revoluţia portocalie din marile oraşe ucrainene. După demonstraţiile şi răsturnările de guvern de la Belgrad (2000) şi Tbilisi (2002), istoria se repeta: tinerii nemulţumiţi de înfrîngerea forţelor pro-occidentale au ieşit în stradă, demoralizînd adversarii şi cerînd schimbări. Cu timpul, toată lumea a realizat că numărarea voturilor primite de „candidatul Estului“, Viktor Ianukovici, fusese fraudată. Serviciile secrete loviseră din nou un politician pro-occidental, care promova aderarea Ucrainei la UE şi NATO. Pe 5 septembrie 2004, Iuşcenko a fost otrăvit în vila şefului securităţii ucrainene, Vladimir Saiciuc. Iuşcenko şi-a întrerupt campania cinci zile mai tîrziu şi a plecat în Austria pentru tratament. În sîngele său a fost găsită o cantitate mare de dioxină. Atentatul a putut fi comandat numai de puterea pro-rusă, afirmau organizatorii revoluţiei portocalii. Situaţia era ca-n poveşti: din lupta binelui şi a răului a ieşit învingător Iuşcenko, victima cu obrajii plini de răni. Cel mai important element al mandatului său, promovat cu tenacitate, a fost aderarea la UE şi NATO, cu care a pus sub semnul întrebării integrarea post-sovietică, dar nu a înregistrat un succes. În 2010 a suferit o înfrîngere catastrofală din partea lui Ianukovici. 

„Ce s-a schimbat? Noi ne-am schimbat“ – îşi încheie el discursul. Pentru mine, Iuşcenko s-a discreditat atunci cînd l-a declarat erou pe Stepan Bandera (1909-1959), precum şi gruparea UPA care a participat la genociduri în al Doilea Război Mondial. Pe Bandera care, în fruntea grupării naţionaliste UPA, a condus acţiuni de purificare etnică împotriva polonezilor din Volhina şi a evreilor din vestul Ucrainei.

L-am lăsat la sfîrşit pe Lech Walesa, privit şi la Bucureşti ca un simbol al schimbării regimului. „Lech“, cum îi spun prietenii, discută întotdeauna cu o autoritate de necontestat, de multe ori cu autoironie, el dictează ritmul, deşi a ieşit de mult din vîltoarea istoriei.  Ascultîndu-l, îmi amintesc de cadre din filmul documentar Robotnicy ’80, la care ne-am uitat de multe ori în apartamentul părinţilor mei din strada Eszék: după mai multe săptămîni de grevă, muncitorii de pe şantierul naval „Lenin“ şi-au primit mărirea de salariu şi se pregătesc să plece acasă. Dar oamenii lui Walesa închid ieşirile pentru că Lech a spus că trebuie pornită o mişcare de grevă naţională şi să fie constituite sindicate libere. Fără gestul hotărît al lui Walesa, totul ar fi fost altfel. „Nu am crezut minciunile, nu am permis să fim înşelaţi din nou, am continuat greva pînă cînd am primit toate garanţiile. Nu am dat înapoi nici un pas“ – a spus Lech. Iuşcenko, aşezat lîngă mine, îmi spune că el a fost singurul care a crezut că revendicarea unui sindicat independent ar putea fi inclusă în documentul final al negocierilor. 

Cînd ieşim din grădina palatului de marmură şi pornim la o plimbare scurtă, ochii mei, obişnuiţi cu Budapesta, sînt surprinşi de forfota mediteraneană a Bucureştiului. Însoţitorul nostru, Andrei, crede că este meritul primarului Sorin Oprescu, aflat la al doilea mandat, că oraşul „merge într-o direcţie bună“. Îşi ia rămas bun cu o întrebare: ce îşi urează românii din Ardeal şi cei din Bucureşti? În Ardeal se spune „Spor la treabă!“, iar la Bucureşti „Servici uşor!“.  

Gábor Demszky este politician maghiar. A fost primarul Budapestei între 1990-2010. 

traducere din limba maghiară de Balazs Barabas