Istoria ca avertisment

Black Earth: The Holocaust as history and warning (Pămîntul negru: Holocaustul ca istorie şi avertisment) este titlul cărţii publicate de Timothy Snyder anul trecut, aluzie la solurile fertile ucrainene rîvnite de Hitler. Istoricul nord-american încearcă să meargă mai departe decît în cartea sa precedentă, Bloodlands. Europe between Hitler and Stalin, un adevărat bestseller tradus şi în română (Tărîmul morţii: Europa între Hitler şi Stalin), în care deplasa de la Vest la Est epicentrul şi miza suferinţelor şi masacrelor perpetuate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De data aceasta, el stabileşte o legătură directă între gradul de distrugere a structurilor statale în anumite zone din Europa şi ravagiile făcute de Holocaust. Aceste zone corespund celor tratate în Tărîmul morţii, şi anume Polonia orientală dinainte de război, Ucraina şi Belarus (în frontierele lor actuale), precum şi ţările baltice ocupate mai întîi de Armata Roşie care a pregătit într-un fel terenul Wehrmacht-ului şi grupurilor de intervenţie (Einsatzgruppen). Mai mult decît atît, Snyder atrage atenţia, în încheiere, asupra situaţiilor în care, mîine-poimîne, ar putea fi reactualizat genocidul practicat de Germania hitleristă, sub forma unui ecocid, spre exemplu.

Originalitatea demersului lui T. Snyder rezidă mai ales în felul în care scrutează şi pune în scenă, pornind de la o bogată documentaţie, în special germană şi poloneză, cele două axe contradictorii în aparenţă, de fapt complementare, ale ideologiei şi politicii promovate de Hitler şi pusă în aplicare în timpul războiului. Pe de o parte, în numele necesităţii construirii unui spaţiul vital, Hitler urmărea colonizarea cîmpiilor poloneze şi a grînarului ucrainean, ceea ce implica supunerea raselor inferioare („slavii“, în primul rînd), pe de altă parte, eliminarea prezenţei evreilor era indispensabilă în ochii lui pentru combaterea unui fenomen contra naturii de care planeta trebuie să fie cu orice preţ eliberată. Imperiile, în sine, american sau englez, de preferinţă, pentru că erau mai „pure“ etnic, şi conflictele între ele erau pentru Hitler un fenomen natural. Contra naturii erau, în schimb, existenţa unui imperiu evreiesc – Uniunea Sovietică –, existenţa unei influenţe evreieşti la Londra, Washington sau Paris, precum şi aceea a tuturor celor care inoculau idei de democraţie şi comunism nemţilor. Acesta este motivul pentru care iudeo-bolşevismul era duşmanul suprem.

Pentru Antonescu, statul trebuia protejat

România ocupă un loc relativ periferic în carte, cazul ei e tratat în capitolul IX, intitulat „Supravieţuire şi suveranitate“, după acela al statelor „marionetă“ (Croaţia şi Slovacia) şi înainte de Ungaria, Bulgaria, Olanda, Grecia şi Franţa colaboraţionistă. Cartea conţine puţine informaţii şi explicaţii noi, dacă lăsăm poate la o parte un aspect mai rar evocat în legătură cu comportamentul atribuit armatei române: „Forţele româneşti au încercat de fapt să-i protejeze pe colaboratorii sovietici locali care nu erau evrei şi să-i pedepsească pe cei care erau evrei şi, în acest fel, pe ceilalţi evrei. Sarcina lor era «să-i omoare pe toţi evreii, protejîndu-i în acelaşi timp pe ne-evreii prosovietici de mînia vecinilor lor»“, scrie T. Snyder, citîndu-l pe Vladimir Solonari (deputat Interfront în anii 1989-1992, profesor la Universitatea de stat de la Tiraspol şi de la Universitatea slavă de la Chişinău, acest istoric a publicat după 2002, în Statele Unite, o serie de cercetări care s-au impus ca o referinţă în studiile despre Holocaustul din Basarabia şi Transnistria). Documentele disponibile despre anumite localităţi din Polonia orientală citate de T. Snyder atestă existenţa unei asemenea duble colaborări care a acompaniat dubla ocupaţie sovietică şi nazistă.

Ceea ce intrigă este „deconectarea“ României faţă de problematica legată de consecinţele tratatului Ribbentrop-Molotov, care joacă un rol central în demonstraţia autorului. În nici un moment nu este semnalat cititorului faptul că protocolul secret al tratatului privea nu numai Polonia orientală şi ţările baltice, ci şi Basarabia şi Bucovina de Nord. În schimb, România apare ca o ilustrare exemplară a tezei centrale ale lui T. Snyder. „Uniunea Sovietică a distrus structurile statului român înainte ca acesta din urmă să facă la fel cu structurile sovietice. Dintre cei aproximativ 280.000 de evrei omorîţi datorită politicii româneşti, doar 15.000 trăiau pe teritoriul României dinainte de război care nu fusese afectat de conflict“, notează T. Snyder înainte de a conchide: „Logica Holocaustului românesc era asemănătoare cu aceea a Holocaustului german, cu o mare diferenţă însă: spre deosebire de Hitler, pentru Antonescu statul trebuia protejat şi, prin urmare, cu toate că era antisemit, el considera că problema evreiască era o problemă printre altele. Cînd supravieţuirea statului a fost ameninţată, Antonescu a încetinit persecuţia evreilor. Hitler, care credea într-o lume a raselor şi nu a statelor, a făcut contrariul.“

Interesantă este şi situaţia Bulgariei din punctul de vedere al tezei lui T. Snyder. Atitudinea curajoasă luată de opinia publică şi chiar de Biserica ortodoxă a împiedicat, desigur, crimele contra evreilor din această ţară, nu însă şi din teritoriile ocupate de ea. Majoritatea celor 13.000 de evrei din Tracia şi Macedonia, anexate în dauna Greciei şi Iugoslaviei, care au fost deportaţi de către autorităţile bulgare, au pierit la Treblinka.

Statul polonez şi sioniştii „revizionişti“

^„Asasinarea de către germani a celor cinci milioane şi jumătate de evrei, a celor peste trei milioane de prizonieri de război sovietici şi a celor aproape un milion de civili în operaţiile aşa-zis contra partizanilor s-a derulat în zonele fără stat“, afirmă autorul în „Concluzie“. Aceasta nu îl împiedică să ia în considerare complexitatea situaţiei internaţionale de la sfîrşitul anilor 1930. Pistele cele mai neaşteptate sînt explorate. Un capitol întreg, al treilea, este consacrat, spre exemplu, felului în care statul polonez a adaptat politica sa antisemită după moartea mareşalului Pilsudski, în 1935, şi succesul de care această politică s-a bucurat la anumiţi lideri sionişti care considerau că evreii aveau dreptul la un stat al lor care ar fi trebuit creat pornind de la o colonie deja existentă, Palestina, administrată de Marea Britanie. Noua conducere poloneză, care se pronunţase pentru emigrarea a 90% din evreii polonezi în 1937, va cere britanicilor să revină asupra restricţiilor impuse imigrării în Palestina. Antisemită, dar ataşată statului-naţiune, ea va oferi arme şi antrenament formaţiei de autoapărare evreiască Haganah şi, pe căi clandestine, sioniştilor zişi revizionişti, care voiau să accelereze cu orice preţ instaurarea statului Israel. De altfel, în Polonia, organizaţiile paramilitare – precum Betar-ul, constituit după modelul legiunilor poloneze din Primul Război Mondial – vor beneficia de sprijinul autorităţilor şi formaţiunilor de extremă dreaptă poloneze. La şcoala acestora din urmă şi uneori chiar cu concursul lor, scrie T. Snyder, viitorii lideri ai Likud-ului, precum Menahem Begin şi Iţac Shamir, vor organiza atentatele contra ocupanţilor britanici…

Soluţia finală, un război pentru resurse?

Tema anunţată în subtitlu este abordată doar în „Concluzia“ cărţii. Relativ voluminoasă, peste treizeci de pagini, aceasta nu este însă şi totdeauna convingătoare, avînd în vedere multitudinea ipotezelor expuse, deseori într-o perspectivă care se îndepărtează de consideraţiile de ordin istoric din capitolele precedente. Actualitatea internaţională este astfel trecută în revistă, de la consecinţele dramatice ale distrugerii statului de către americani în Irak pînă la tentativele Rusiei lui Putin de a prezenta Ucraina ca pe o entitate artificială, fără cultură, fără limbă, săpînd astfel legitimitatea statului în această regiune.

Pericolul major este însă de o altă natură, pentru T. Snyder, care face legătura între obsesia spaţiului vital la Hitler şi consecinţele perspectivei diminuării resurselor şi ale catastrofelor ecologice care se profilează în zilele noastre. Pentru T. Snyder, care în paralel cu această carte a scris şi un editorial foarte controversat în New York Times, intitulat „The next genocide“, soluţia finală era deja, la Hitler, o formă de război pentru resurse. Schimbarea climatică din ultima vreme a readus în programul marilor puteri posibilitatea incertitudinii alimentare. În acest context marcat de o adevărată „panică ecologică“, emergenţa unor noi ideologii antiştiinţifice şi mortifere care riscă să funcţioneze pe scheme care amintesc de scenariul nazist devine posibilă, ne avertizează T. Snyder. Inutil de precizat că nu lipsesc rezervele exprimate pe această temă de mulţi confraţi ai istoricului nord-american. 

Nicolas Trifon este eseist. A publicat volumul Aromânii – pretutindeni, nicăieri, Editura Cartier, 2012.

Foto: T. Snyder, wikimedia commons