Întoarcerea acasă
Se spune „think outside the box“. Este adevărat. Fără a înţelege dimensiunile propriului sistem de referinţă – şi nu numai, a te raporta pe tine la el, dar şi pe el la un nivel mai general –, nu ai cum să-ţi înţelegi poziţia, valoarea, potenţialul, nu ai cum să-ţi înţelegi originea, provenienţa, trecutul şi, mai ales, să întrevezi viitorul.
Peter Sellers, într-unul din rolurile sale de referinţă, Chauncey Gardiner din filmul Being There, turnat în 1979, spunea: „Atît timp cît rădăcinile nu sînt retezate, totul este bine. Şi va fi bine în grădină.“ Rădăcinile unei naţiuni nu cred că sînt neapărat elitele, intelectualitatea, istoria ei, ci firul roşu care le uneşte, care le caracterizează de-a lungul istoriei, elementele care dau forma comportamentului naţional şi social, cele care, astfel, îi formează viitorul şi îi acordă un loc unic în societatea umană mondială. Ele sînt precum marcajul reflectorizant pentru un şofer care conduce într-o noapte fără lună, pe o şosea întunecată. În lipsa acestor marcaje sau a altor elemente de referinţă care să ţină maşina pe calea pe care a fost menită să circule, ea s-ar duce în rîpă.
Aceste elemente de bază, neperisabile, solide, cu aplicabilitate cît se poate de practică, în ciuda aparenţei lor teoretice, sînt morala, spiritul civic, conştiinţa (conştiinţa propriei existenţe, raportată la scară socială şi universală) şi, de aici, onoarea, seriozitatea, simplitatea, generozitatea, recunoaşterea faptului că forma rareori creează conţinut, însă conţinutul întotdeauna are o formă.
Cînd aţi auzit ultima oară vorbindu-se colocvial, pe stradă, între prieteni sau colegi, la şcoală, măcar între profesori, despre onoare, despre cuvînt, despre consideraţie, despre bunătate?
Şi dacă, într-un exerciţiu interogativ, am provoca mediul din jurul nostru, fie că este vorba despre familie, prieteni, colegi sau vecini, aruncînd în discuţie aceste noţiuni, care credeţi că ar fi reacţia lor? Înţelegere, atracţie, interes? Sau poate, mai degrabă, ridiculizare grotescă, respingere combinată cu dubiu şi teamă, şi, oricum, dezinteres?
Am fost plecat mulţi ani în străinătate. Cînd am emigrat, în final, în Canada, la sfîrşitul anilor ’90, nu m-am gîndit niciodată că plec definitiv. Nu m-am gîndit nici că mă voi întoarce. Pur şi simplu, am răspuns atracţiei de a încerca un nou sistem, de a încerca o altfel de viaţă. Am plecat, în condiţiile în care în România nu mi-a mers niciodată rău. Am avut norocul să se caute ceea ce ştiam să fac şi, ca atare, mi-a mers bine. Ceea ce îmi lipsea, însă, era perspectiva.
Nu a fost prima dată cînd am ieşit din ţară. De fapt, şi înainte de a emigra eram mai mult plecat, decît în ţară. Crescusem într-un mediu în care se vorbeau germană şi engleză, eram, printre altele, şi traducător de germană şi engleză, lucram mai mult de jumătate din timp cu străini. Şi totuşi, în momentul în care eşti în străinătate cu alt titlu decît cel al unei călătorii de lucru sau de agrement, în momentul în care nu ştii că stai acolo cît stai, dar apoi te întorci „acasă“, în momentul în care îţi lipseşte acea ancoră care te aduce înapoi la punctul zero, la punctul de plecare – situaţia se schimbă fundamental.
În primul rînd, după zeci de ore pe drum, ajungi acolo obosit, stresat de acte, de lumea colorată din atîtea ţări, cum nu ai fi crezut că există, cu uniforme, ofiţeri de emigrări, doamne în deux-pièces şi tineri domni pensionari (voluntari) care te îndrumă din zece în zece metri pe unde să o iei, toţi zîmbind, toţi urîndu-ţi „Welcome to Canada“ (de ce-or fi toţi aşa de fericiţi?), astfel încît, din vîrtejul ăsta şi pe fondul formalităţilor, nu prea mai apuci să vezi mare lucru.
Renaşti, însă, a doua zi. Şi nu e deloc exagerat, pentru că este o a doua naştere. Deschizi ochii şi este o cu totul altă lume, cu alţi oameni, cu alte mentalităţi, cu alte obiceiuri, cu alte filtre de percepţie a realităţii, cu o altă scară a valorilor, cu o altă modă... este altceva. Nici mai bine, nici mai rău, nici mai frumos, nici mai urît, doar altfel. Iar prima greşeală – pe care bineînţeles că o fac toţi cei care emigrează, iar eu nu am fost o excepţie – a fost să fii înşelat de faptul că arată ca şi noi, tot oameni, tot două mîini, două picioare... ee... cît pot să fie de diferiţi?... Nici nu poţi să-ţi imaginezi cît de diferiţi pot să fie, indiferent de cît de similari cu noi par a fi.
Şi ca să poţi să te mişti în orice fel, pleci de la ceea ce ştii. Şi te ştii pe tine. Crezi că te ştii pe tine. În România nici măcar nu-ţi pui întrebarea asta. Este o problemă inexistentă. Crezi că îţi ştii punctele tari, punctele slabe, ştii ce te influenţează şi în ce fel, ştii ce îţi place şi ce nu şi, mai mult decît atît, ai opinii! Opinii atît de bine înrădăcinate, încît ajungi să te cerţi cu oamenii, avînd la bază aceste opinii. „Cum e posibil să facă o casă din lemn? Şi mai spun că sînt avansaţi. Ce, astea sînt case? Făcute din papură?... Ehe, ce case aveam noi în România!... Din beton! Solide, să ţină!“ Şi tot aşa...
Şi fiind atît de sigur pe tine, eşti sigur şi pe modalităţile tale de exprimare. Iar dacă celălalt înţelege altceva decît ai vrea tu, din ceea ce exprimi, bineînţeles că el e de vină. „Cum poate să fie aşa de înapoiat?“ Excluzi însă din capul locului varianta că, pentru a fi înţeles, trebuie să te exprimi cît mai aproape de spectrul de înţelegere al receptorului şi să ieşi din zona ta de confort şi din spectrul tău de exprimare comodă. Asta în plus faţă de analiza fondului cultural şi sociologic al ascultătorului, care este fundamental diferită de a ta. Este de mirare că te înţelegi cu el oricum.
Aşa, încet-încet, înveţi că, practic, nimic din ceea ce ştii nu mai este valabil. Asta mergînd pînă la limbajul corporal, care este, poate, cel mai diferit. Cum zîmbeşti, cui zîmbeşti, la ce zîmbeşti, cum, cui şi de ce îi strîngi mîna, cum şi mai ales cînd traversezi strada, cum te îmbraci, cînd deschizi gura să vorbeşti, tonul discuţiilor, disciplina dialogului, insinuările, umorul permis şi cel nepermis, sau în care dintre situaţii este binevenit sau nu. Totul... Pînă acolo, încît te întrebi ce mai rămîne din ce ştii – sau, mai bine zis, din ce credeai că ştii... Cine eşti tu, de fapt?
Şi „prietenii“ de bine îţi spun că, într-adevăr, adaptarea este foarte grea... Adevărul? Nu te adaptezi niciodată. Nu ai cum. E greu, mai ales, pentru cei care îşi spun: „Cine, eu? Păi da’ ştii tu cine sînt eu?...“ Tu? Tu eşti cineva care a venit în ţara respectivă nechemat şi care a venit să facă acolo ceea ce nu a reuşit să facă în ţara lui: să muncească într-un sistem construit pentru promovarea celor care vor să o facă, să acumuleze în beneficiul lui, al semenilor săi şi al ţării care îi oferă acest sistem. În afară de asta, nu eşti nimic. Trecutul personal? Acolo nu există. Poate să existe atunci cînd îţi permiţi: cînd ai reuşit, ai acumulat, ai învăţat, ai crescut, te-ai dezvoltat, te-ai rupt de trecut şi poţi să-ţi permiţi să te reîntorci în trecut, să te uiţi de unde ai plecat, unde ai ajuns, ce ai învăţat, şi să fii recunoscător tuturor celor din viaţa ta, tuturor celor pe care i-ai întîlnit pentru că au existat acolo, în locul şi la momentul potrivit. Şi să fii recunoscător Domnului că ai avut şansa să faci acest drum. Pînă atunci însă, trecutul şi, mai ales, ego-ul – sînt un balast.
Deci ce poţi să faci, dacă nu ai cum să te adaptezi? Te reinventezi! Tragi linie şi o iei de la zero. Eu? Am învăţat – nu am avut încotro –, am trecut prin pierderi, acumulări, prieteni care au devenit cunoştinţe, şi străini care mi-au devenit prieteni – unii chiar familie, aş putea spune. Am învăţat că nu pierd nimic învăţînd din cultura şi obiceiurile altora.
M-am întors pentru prima oară în România dupa şase-şapte ani de stat în Canada. Era primăvară. Am vrut să vin să petrec Paştele acasă, la Bucureşti. La aeroport – fauna caracteristică, înghesuială, taxiuri năduşite cu manele şi urarea tradiţională „lasă şefu’, că facem ca să fie bine pentru toată lumea“...
Pe jumătate ieşit afară pe geamul maşinii, de emoţie că, în sfîrşit, sînt din nou acasă, mă uitam fascinat la clădirile renovate de pe Ana Ipătescu, la coloanele de la Romană, unde mă plimbam cînd eram la şcoală... Îmi aduc aminte cum, în primii ani în Canada, mă trezeam brusc noaptea şi nu voiam decît să fiu la Bucureşti pentru cinci minute, să pun mîna pe coloanele de la Romană sau pe porţile de la Ateneu, să le simt răceala şi vibraţia, pentru ca apoi să mă reîntorc acolo. În sfîrşit, aveam ocazia să văd Piaţa Romană, să pun mîna pe coloanele din faţa florăriei. Am părăsit taxiul şi m-am lăsat pătruns de sentimentul pe care l-am aşteptat de atîta timp. După care, am coborît spre Universitate, prin locurile pe care le ştiam, cu care crescusem, de care îmi era dor, locurile care pentru mine erau acasă.
Fosta Casata, o terasă uriaşă, cu fete trase la ştanţă, toate la fel – frumoase, nimic de zis, însă identice. Toate cu fuste scurte, cu buzele nenatural de pline, grimase de plastic, încălţări pe şenile şi jupîni lăsaţi pe spate, întru admiraţia prestanţei situate undeva în jurul burţilor beizadelelor lor. Toţi cu ochii într-un perpetuu proces de vînzare-cumpărare, o constantă licitaţie de orice. Totul este de vînzare, pentru preţul potrivit, şi totul se poate cumpăra.
Încet, din beatitudinea de a fi din nou acasă mi s-a disipat acel filtru de dor de casă şi, din fundal, am început să aud din ce în ce mai tare tam-tamurile manelelor, să inhalez din ce în ce mai adînc şi restrictiv agresiunile transpirate ale ţesuturilor adipoase abdominale ale boierilor zilei. Mi-a fost dor de acasă. Mi-a fost dor de locurile pe care le-am lăsat în urmă. Am încercat să le regăsesc. Geografic, le-am găsit. Însă lumea, oamenii care făceau locurile respective să fie vii – nu mai erau. Iar fără oameni, locurile nu înseamnă nimic. Am vrut acasă. Ajunsesem acasă. Însă eram acasă? Nu mai cred că „acasă“ este un loc. Cred că „acasă“ este un sentiment pe care îl ai cînd eşti cu ai tăi, cu cei care formează lumea ta, cu acea parte din familie şi cu prietenii care sînt aproape sufletului tău şi tu sufletului lor, chiar dacă vă vedeţi rar. Ori cînd eşti cu persoana iubită... Dacă ai lîngă tine oamenii tăi, eşti acasă!
După ce m-am întors, senzaţia acută pe care am avut-o a fost cea a unui om care regăseşte, după mulţi ani, o grădină al cărei grădinar a murit de mult timp. Pe ici, pe colo, se mai întrezăreşte cîte un licăr al strălucirii de altădată. Prin alte părţi, ornamentele din bronz au fost vopsite cu vopsea aurie, într-o încercare ieftină de a pretinde o apartenenţă inexistentă.
România pe care o văd acum este similară celei de la sfîrşitul domniei lui Al. I. Cuza, cînd, din motive pandemice de corupţie, au apărut cîţiva oameni care au avut înţelepciunea, tăria şi frumuseţea viziunii de a aduce o dinastie pe tronul României, dinastie care a reuşit să transforme România în ceea ce a devenit cea mai glorioasă epocă din istoria sa, între 1880 şi 1945.
În ce măsură m-am întors definitiv, nu mai pot să spun. Am renunţat să cred că, în vremurile noastre, mişcări de acest gen sînt definitive. Sînt recunoscător, însă, prietenilor mei, cei care au reuşit să mă facă să mă simt din nou acasă şi aici – cei care promovează librăriile, ceainăriile, locurile de cultură, economia socială, serile de tango, flash-mob-urile, spiritul civic, pieţele producătorilor – cititorilor prezentei publicaţii. Speranţa de supravieţuire şi de resuscitare în asta constă: în îndîrjirea cu care reuşim să ne impunem, în ciuda celor care nu ne vor.
Tiberiu Mitu este avocat.
Foto: L. Muntean
