În faţa terorii: Europa federală
Ofensiva terorii trezește UE la o realitate amară: șubrezenia formei fără fond, în fața ofensivelor jihadistă și putinistă. Totalitarismele expansioniste nu fac decît să exploateze viciile unei construcții neterminate. Îi lăsăm să arunce în aer șandramaua și să ne întoarcă în anii ’30 sau desăvîrșim un vis frumos? În fața agresiunii, cred că Europa are o singură șansă durabilă: pasul spre federalism. Împotriva fanatismului și a forței, o singură armă: întoarcerea la idealul european.
Sutele de extremiști de dreapta care au năvălit, duminică, 27 martie, la locul de reculegere din centrul Bruxelles-ului sînt avertismentul a ceea ce poate urma în Europa: recrudescența extremei drepte. Repet obsesiv, de multă vreme: extremismul jihadist deschide calea extremei drepte. După cum ne-a învățat Gide, „toate lucrurile sînt deja spuse; dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie să o iei mereu de la capăt“. Și cînd vorbesc de extremă dreapta nu mă refer la ceea ce sînt acum Alternativa pentru Germania, Frontul Național sau Noua Alianță Flamandă, ci la ceea ce pot ele să devină sau, și mai rău, la ceea ce e pe cale să răbufnească la dreapta lor.
Replierea identitară spre naționalismul protector e o tendință naturală cînd Europa se iluzionează că toate crizele vor trece de la sine. „Laissez faire, laissez passer“ rămîne singurul crez al celor incapabili să viseze și să trudească pentru viitorul proiectului european. Experimentul a eșuat încă din vremea falimentarei gestionări a crizei financiare. Acolo e rădăcina tuturor relelor.
Bruxelles, scria în 1999 Tony Judt, e „metafora a tot ceea ce poate merge prost într-un oraș modern“. Blocajul din trafic, blocajul instituțional, blocajul în fața terorii – capitala Europei este simbolul unui faliment, oricît de trist e, pentru unii, să acceptăm asta. În fața evidenței, unii ridică garduri, alții amenință că-și iau jucăriile și pleacă. Fiecare se închide în casă, așteptînd să treacă potopul. Unii, de pildă, glumesc… mioritic: „România e sigură, pentru că nu contează“. Ba bine că nu: pentru niște dezaxați, contează fiecare potențială victimă.
Din păcate, europenii de azi par să fi uitat un avertisment mereu actual, al ultimului mare președinte american, Ronald Reagan: „Libertatea nu este niciodată la mai mult de o generație distanță de dispariție. Nu o transmitem, prin sînge, copiilor noștri. Trebuie luptat pentru ea, trebuie protejată și transmisă lor, pentru ca ei să facă la fel. Dacă nu, ne vom petrece amurgul vieții povestindu-le copiilor și nepoților noștri cum era, cîndva, în Statele Unite, pe vremea cînd oamenii erau liberi“.
În Europa, bunicii încă povestesc nepoților cum a fost în al Doilea Război Mondial. În Europa, părinții povestesc copiilor cum a fost în comunism. În Europa rănilor abia închise, dar necicatrizate încă, libertatea se confruntă cu o amenințare fără precedent în ultimele decenii. Pentru că Europa Unită, ca proiect de pace și prosperitate, stă să se prăbușească în fața demonilor vremii noastre. În ordinea cauzalității: terorismul, frica și naționalismul. Toate alimentate de criza de viziunea unor conducători depășiți de amploarea provocărilor.
Suma erorilor lor este eșecul european. Contabilizăm crize și morți. Putem mai mult? Ne mai animă vreun alt crez decît Scapă cine poate? Nu cred în viabilitatea soluției individuale ori naționale în Europa de azi. Dacă e să se împlinească, de pildă, profeția lui Chateaubriand, atunci asta ne privește pe toți: „Franţa, cea mai matură dintre naţiunile actuale, se va duce probabil cea dintîi“. Alții, mai înțelepți, au atras de mult atenția: în satul global, nu e posibil ca fiecare casă să fie cu incendiul ei.
Ce-i de făcut? Soluțiile vin din esența democrației: schimbarea liderilor perimați și adecvarea deciziilor politice la agenda cetățeanului. Cred că Germania și CDU îi pot mulțumi, cu inima împăcată, la tot mai necesara despărțire, dnei Merkel pentru bilanțul încă dominant pozitiv al deceniului guvernării sale. Cred că SPD se poate salva, devenind mai degrabă pro-european decît pro-rus, dacă rupe ștafeta păcătoasă preluată de Sigmar de la Schroeder. Iar Franța merită, cu siguranță, mai mult decît o alegere imposibilă între Hollande, Sarkozy și Le Pen, ori SUA între Trump și Hillary Clinton. E vremea mutațiilor profunde în democrațiile funcționale ale lumii, unde cetățenii pot fi cheia acestei evoluții.
Europa are nevoie urgentă de o nouă generație de lideri, capabili să insufle unei jumătăți de miliard de oameni încrederea că locul lor, în siguranță și condiții decente, este într-o Europă Unită îndeajuns de puternică să nu facă pași înapoi și să nu-și trădeze menirea.
Iar Europa nu poate fi sigură și prosperă decît dacă se redefinește ca proiect de securitate și de integrare aprofundată. Sîntem în fața unei opțiuni categorice: înapoi, în bezna istoriei, ori spre o Europă federală, căreia statele membre să-i transfere prerogative încă păstrate cu o gelozie toxică. În fața amenințării comune, singurul răspuns viabil e cel unitar.
Horia Blidaru este consilier politic la Parlamentul European.
Foto: wikimedia commons
