„Imaginea umană s-a uniformizat“ – interviu cu Adina NANU

Publicat în Dilema Veche nr. 598 din 30 iulie - 5 august 2015
„Imaginea umană s a uniformizat“ – interviu cu Adina NANU jpeg

Costumul maschează şi dezvăluie totodată entitatea umană, întruchipînd de-a lungul istoriei emblema unei civilizaţii şi marca diferenţelor care o animă. Adina Nanu cercetează de o jumătate de veac acest fenomen în universalitatea lui manifestă, indiferent de spaţiul geografic, epoci sau mentalităţile consecvente, prin studii integrate în cărţi scrise cu o cuceritoare pasiune. Muzeul colecţionarului Adina Nanu e deschis gratuit la cererea vizitatorilor şi ne invită să-i călcăm pragul. E în acelaşi timp un laborator de explorare, cînd nu e itinerat în spaţii expoziţionale – prilejuind un mereu inedit, surprinzător, parcurs al comentariilor conferenţiarului. Recentul matineu duminical de la Teatrul Naţional Bucureşti ne-a introdus, prin discursul nefabricat, pigmentat cu umor, într-o lume unde cultura, arta şi chiar biograficul şi-au dat întîlnire. Între arta imaginii publice, costumul, ceea ce ne îmbracă – această „a doua piele“, cum îl numeşte Adina Nanu –, şi imaginarul creaţiei artistice, conexiunile sînt revelatorii. 

Pornind de la istoria artelor vizuale, după ce aţi publicat monografii despre mari pictori renascentişti şi importanţi artişti români, relevînd o formaţie polivalentă, v-aţi concentrat asupra unei discipline abordată, nu doar la noi, mai cu seamă de practicieni, oamenii de teatru, şi creatorii de modă – cu o geneză comună şi o finalitate simetrică –, spectacolul. Ce v-a făcut să treceţi de la artele majore la costum, care e considerat cel mult o artă minoră? 

Nu a fost o coborîre, ci doar o schimbare de perspectivă; nu un salt mortal, ci o alunecare lină de la artele plastice la cele decorative, diferenţa dintre ele fiind doar gradul de utilitate practică. În copilărie mă travesteam în eroii poveştilor, în Tarzan sau Aladdin, şi mă pictam cu rujul de buze al mamei şi cu pastă de dinţi, iar joaca a continuat mereu pe alte planuri. 

După ce am absolvit Institutul de Arte Plastice, unde am urmat cursuri de pictură, gravură, modelaj etc., am fost aleasă să slujesc în catedra de Istoria Artei pentru că aveam note bune, ştiam limbi străine şi urmasem în paralel Facultatea de Litere, unde George Oprescu preda istoria artei, iar Tudor Vianu – estetica. Faptul de a vorbi tinerilor despre capodoperele lumii a fost pentru mine un refugiu în anii în care în creaţia plastică se impunea „realismul socialist“. Am descoperit pe parcurs că imaginea umană, nu numai cea din tablouri, de pe scenă sau de pe podiumul prezentărilor de modă, dar şi cea de pe stradă, trebuie văzută, descifrată şi cîntărită cu aceeaşi măsură ca şi opera de artă cea mai vestită. 

De atunci am dat importanţa cuvenită „imaginii umane“, care, după prima piele dată de Dumnezeu, formează o „a doua piele“, creată de om pentru a se înfăţişa semenilor şi a le vorbi fără cuvinte. De aceea i-am dat un loc însemnat în istoria artelor vizuale, la începutul schimbărilor care marchează trecerea de la un stil la altul, de pildă de la gotic la Renaştere sau de la modernism la postmodernism. Anul acesta s-au împlinit 50 ani de cînd am ţinut la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti primul curs despre costum, pe care continui să-l explorez şi să-l interpretez şi azi cu aceeaşi plăcere ca la început. 

Această „a doua piele“ despre care vorbiţi este un produs al civilizaţiei, frumosul în perspectivă fenomenologică, poţi face chiar abstracţie de cel ce o îmbracă, fiindcă prin formă, materialele compoziţiei, percepţia vizual-tactilă ori conotaţia simbolică subzistă ca atare, obiect prin sine livrat contemplării. Unic însă în prezenţa personajului implicat, conferindu-i identitate expresivă. 

Vă referiţi la costumele care formează colecţia mea? E adevărat că pe manechine ele apar doar ca un înveliş fără figură. Eliberate de personalitatea umană, de expresia feţei care în realitate e prima care atrage atenţia, costumele pot fi mai lesne analizate cu aceleaşi mijloace ca şi picturile şi sculpturile din muzee. Orice imagine umană este alcătuită din desen, care trasează contururi, delimitează dimensiuni şi proporţii, din

care modelează silueta la fel ca pe o sculptură şi, prin înfruntarea albului şi negrului, creează efecte dramatice, din

, care impresionează cel mai direct pe privitori, stîrnind senzaţii şi sentimente, pe cînd

veşmintelor acţionează asupra simţurilor, fie direct, ca pipăitul, fie de la distanţă, ca văzul sau auzul, dar antrenînd întotdeauna toate simţurile.

În faţa unui manechin imobil, vizitatorul colecţiei poate fi mai uşor atras să se concentreze asupra acestor mijloace de expresie artistică şi poate fi iniţiat, fără să-şi dea prea bine seama, în comunicarea cu orice imagine. În viteza cu care trăim acum, accesînd cu nerăbdare adresele computerului sau ale tabletei, schimbînd posturile televizorului, tineretul nu mai ştie ce e meditaţia asupra unui mesaj pe care creatorul lui l-a compus prin concentrarea întregii lui fiinţe timp îndelungat şi care cere timp şi concentrare pentru a fi primit în dar. 

De fapt, e vorba de o păcăleală: la o expoziţie de haine orice vizitator intră relaxat, fără crisparea în faţa artei moderne pe care nu ştie dacă o va pricepe, apoi ascultă poveştile mele mai în glumă, mai în serios, şi se pomeneşte asimilînd teoriile fundamentale asupra artelor – care pot fi găsite în cartea

După ce am predat o viaţă întreagă doar studenţilor, viitori creatori, m-am gîndit la formarea publicului receptor şi am scris cărţi pentru şcoala generală – de care nu scapă nimeni –, cum e cea de educaţie artistică pentru clasa a XI-a, care are ca scop tocmai antrenarea concentrării cu toată fiinţa asupra imaginii vizuale. 

Prin cercetările aplicate iniţiaţi o şcoală sui generis, un laborator-atelier, al cunoaşterii şi empatiei, în respectul valorilor, chiar şi sub formă de loisir, spiritul ludic făcînd parte din ecuaţie… 

Colecţia mea e atrăgătoare prin piesele autentice, care au fiecare povestea lor. Eu nu sînt un colecţionar obişnuit, care cumpără ieftin şi vinde scump, ci lucrez doar de plăcere. La început am alcătuit primele ansambluri ca exemple de compoziţie, ca material didactic, cu ce aveam în casă şi am găsit pe la rude şi prieteni. Au fost apoi prinşi în joacă prietenii prietenilor, care au descoperit şi continuă să-mi aducă obiecte vechi, pentru care nu mai au loc, oferindu-mi-le cu aceleaşi cuvinte: „Copiii mei aruncă tot, eu nu mă îndur…“. Şi cum de obicei nu se ştie decît provenienţa de la bunica sau bunicul, fiecare dar este o provocare, iar studierea piesei din punct de vedere al stilului epocii, al atmosferei culturale şi al modei în care se înscrie mă pasionează ca un mic roman poliţist, în a cărui desfăşurare îi invit şi pe studenţi sau pe vizitatori să mă urmeze. Partea a doua a jocului este plasarea costumului, a pălăriei sau a pantofilor într-un ansamblu armonios, apoi aşezarea lui în expunere la locul cuvenit, ca să se potrivească forma şi culoarea cu ce e în jur. 

Pentru a demonstra evoluţia imaginii umane de la 1850 (de cînd datează cele mai vechi piese din colecţie) şi pînă azi, odată cu suita stilurilor care s-au succedat, am recreat în jurul fiecărui grup de manechine ambientul de epocă, prin piese de mobilier, oglinzi, lămpi etc. Este ceea ce numesc „a treia piele“, alcătuită din obiectele uzuale ale căminului, care te face să te simţi ocrotit, „acasă“. 

Asamblarea este de fiecare dată o compoziţie inedită, fie că e vorba de asortarea hainelor între ele sau de cea a omului cu mediul său. Aici s-ar potrivi termenul „instalaţie“ din arta modernă. 

Asta am încercat să arăt şi în expoziţia de la Teatrul Naţional, „Pledoarie pentru pălărie“, unde ceea ce acoperă capul apărea în fiecare epocă integrat unui ansamblu vestimentar coerent, privit ca un exponent al mentalităţii, al culturii şi gustului, dar şi al relaţiilor sociale şi al prejudecăţilor vremii. În încheiere, criza actuală era ilustrată prin bonetele tricotate cu care bărbaţii şi femeile s-au ferit de frig în iarna trecută şi care, prin comparaţie cu trecutul, îşi revelau modestia şi lipsa de imaginaţie. 

Educaţie artistică obligatorie 

Elementul originar se pierde în negura vremii, îl reconstituim din fragmente disparate, speculate indefinit, în vreme ce kitsch-ul dobîndeşte cu timpul valoare, se înscrie în circuitul modei ca şi în teatrul experimental. Decoruri din reciclabile, costume confecţionate din sticle de plastic sau deşeurile societăţii de consum, de pildă, perisabilul îmbrăcînd personaje arhetipale într-o mizanscenă a derizoriului autodistructiv. 

Trăim o vreme în care kitsch-ul domneşte oficial în imaginea umană, pe toate straturile ei, inclusiv pielea cu care ne naştem şi care este acoperită de tatuaje, machiaje şi picturi care au ajuns şi o joacă pentru copii. În trecut, vîrfurile societăţii, regii şi reginele, apoi actorii de pe scene, erau îmbrăcaţi, coafaţi şi potriviţi pînă în cele mai mici detalii de creatori profesionişti, regina Marie Antoinette – de Rose Bertin, curtea Franţei sub Napoleon al III-lea – de Worth etc. Astăzi această compoziţie expresivă, atît de importantă pentru locul fiecărui om în colectivitatea sa, este lăsată la voia întîmplării, practicată de fiecare om pe propria persoană, de nepricepuţi, rareori de talentaţi, în cel mai bun caz ca o artă de amatori. Oamenii obişnuiţi îşi cumpără azi o haină, mîine un pantalon, doar la nuntă o ţinută întreagă de-a gata. Moda era înainte lansată de reviste sau văzută pe scenă sau în filme, iar lumea o urma în turmă. De cînd comunicarea instantanee prin telefoane şi Internet a cuprins tot globul, şi imaginea umană s-a uniformizat – costum clasic la slujbă, în activităţi oficiale, blugi şi tricou ca ţinută relaxată. 

Noii paşi făcuţi de omenire pe calea democratizării au şters – aparent – deosebirile de clasă, altădată atît de drastic afişate prin costum. Adresîndu-se cumpărătorilor de rînd, neiniţiaţi în artele vizuale, producătorii au lansat pe piaţă noutatea cea mai accesibilă, „dezasortarea“, asamblarea unor piese cît mai disparate. Efectul este dezastruos, de zgomot în loc de melodie. Noroc că, aşa cum spunea Cocteau, „moda este ceea ce se demodează“ şi sper să apuc să văd sfîrşitul celei actuale. Ce e de făcut? Mă mir mereu (mai ales în jalbele pe care le trimit de cîte ori se schimbă conducerea Ministerului Învăţămîntului) cum de nu se extinde educaţia artistică vizuală în domeniul imaginii umane, ceea ce i-ar interesa fără îndoială pe toţi elevii, nu numai pe olimpici, făcîndu-i mai atrăgători. 

Se publică multe ghiduri de manipulare despre cum să te îmbraci pentru a avea succes la interviuri, în afaceri, în amor, toate cu reţete infailibile, dar fără explicaţii, fără intenţia de a dezvolta discernămîntul şi personalitatea cititorului. Singura soluţie rămîne numai educaţia artistică obligatorie. 

În viziunea dvs., tema costumului e, într-o pregnantă abordare antropologică, un generos motiv pentru sondarea ansamblului mijloacelor de comunicare interumane. Pentru că a pune întrebări fundamentale constituie deja un privilegiu, privilegiul descoperirii. Pregătiţi noi expoziţii/lucrări? 

Viitoarea expoziţie va fi a 20-a, cifră rotundă. Fiecare din expunerile trecute a avut altă temă, legată de spaţiul-gazdă, evocări ale curţii regale la Muzeul Naţional de Artă, la Palatul Cotroceni sau la Peleş, a vieţii Capitalei la Muzeul de Istorie sau reprezentative pentru specificul nostru naţional la Veneţia sau Budapesta. Următoarea expoziţie se va numi „Nunţi şi botezuri bucureştene“. 

Colecţia a ajuns, de fapt, un muzeu în toată puterea cuvîntului, găzduit în adăpostul antiatomic al Universităţii particulare de studii economice ARTIFEX, printr-o dragoste de artă ieşită din comun a celor care conduc instituţia. De altfel, şi sălile de clasă, şi coridoarele sînt împodobite cu picturi de Viorel Mărgineanu, revărsări de culoare şi optimism. În cele cinci săli ale buncărului, în care stilurile şi modele sînt evocate în ordine cronologică, se încrucişează şi se împletesc, de fapt, multe drumuri pe care vizitatorul este invitat să le parcurgă pe rînd, urmărind cîte o poveste, ca de pildă, „Portul popular din sat la curtea regală şi înapoi“, „El şi ea către unisex“, „Eternele dantele“ şi aşa mai departe. Sper ca din fiecare drum să iasă, cîndva, şi cîte o carte.

a consemnat Valentin DUMITRESCU  

Cea mai bună parte din noi jpeg
Inima rezistă mai mult
Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării.
image png
Lecția portugheză SAAL
Inovațiile metodologice ale SAAL, cum ar fi implicarea arhitecților în dezvoltarea comunitară
Zizi și neantul jpeg
Masa cea lungă
Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Schimb de mame sau despre cum arată România
Trăim în continuare într-o țară foarte săracă
E cool să postești jpeg
Mai avem nevoie de profesori?
Este trecut cu vederea, în mod grosolan, faptul că această grevă a profesorilor, pentru drepturile salariale, este făcută tocmai în interesul copiilor.
Theodor Pallady jpeg
Cine este Hieronymus Bosch?
Hieronymus Bosch va rămîne atîrnat în muzeele altora, în vreme ce detectivii romanelor noastre polițiste vor purta neverosimile patronime neaoșe...
p 20 Gianfranco Ravasi WC jpg
O biografie în cruce
„Biografia lui Iisus” ţine mai ales seama de expresivitatea internă a Evangheliilor.
p 24 A  Manolescu jpg
Cu ochii-n 3,14
De fiecare dată cînd văd cîte un om pe stradă cu Dilema veche în mînă mă bucur de parcă m-aș întîlni cu un cunoscut. Încă nu-i salut, dar le zîmbesc. (A. M. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)

Adevarul.ro

image
„Secretul japonez pentru o viață lungă și fericită“. Cei mai longevivi oameni au aceste două trăsături de personalitate
Cei mai mulți centenari au trăsături de personalitate similare, care contribuie la creșterea duratei de viață, potrivit unui studiu.
image
Halep, prima veste bună după o lungă perioadă: Situația paradoxală cu care se confruntă
Constănțeanca de 31 de ani traversează un sezon trist, per ansamblu.
image
Angajată băgată în comă de patron. Bărbatul a fost arestat. „Ce, vrei să demisionezi?“
Femeia a fost sechestrată și lovită cu un topor în momentul în care a mers la firmă să-și depună demisia. Angajata a ajuns la spital în comă de gradul unu. Soțul acesteia a sunat imediat la 112.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.