Bucureştii... <i>noi</i>
Priviţi atent trista triadă pe care v-o propun (foto 1, 2, 3). Nu este vorba de trei experimente, ci de trei elemente, cu rol de monumente, amplasate strategic: 1 - Piaţa Presei Libere, 2 - Piaţa Revoluţiei, 3 - Bdul Eroilor colţ cu Eroilor Sanitari. Ceea ce leagă componentele triadei e vizibil şi poate deveni obsedant: aerul băţos, schematic, simplist, confuz pînă la tragică ironie. Implicit, disproporţia flagrantă între amploarea locului şi vidul estetico-simbolic al unor "formaţiuni" de care ne izbim atît noi, cît şi străinii care ne vizitează Capitala. Dacă Beţele Încrucişate ce guvernează de atîţia ani majestuoasa intrare în Bucureşti nu au nume, celelalte două lucrări, în schimb, îşi permit titulaturi sonore, demne de o cauză mai bună: "Memorialul Renaşterii" (fig.2) şi "Monumentul Eroilor Artilerişti" (fig 3). Pe de altă parte, faptul că non-sensul non-figurativ care a luat locul statuii lui Lenin rezistă de atîţia ani într-un punct-cheie al oraşului, nu poate decît să evoce amar gaşca de edili nerespectuoşi pînă la cinism faţă de memoria şi imaginarul colectiv al bucureştenilor. Trista triadă... spune (subliminal) multe. Spune cît de puţin contăm, cît de uşor putem fi păcăliţi sau îmbătaţi cu apa rece a metaforelor de tipul avîntului spre înalt, din poezia lozincardă. Mai spune că ni se poate promite la orice oră marea cu sarea, pentru ca, de fapt, să fim lăsaţi să băltim, contemplînd ţepe sau ţevi în chip de monumente. Pe de altă parte, ştafeta istorică a simbolurilor face triada cu pricina şi mai interesantă, dacă ţinem cont că: Memorialul Revoluţiei se află pe locul statuii lui Carol I, Monumentul Eroilor Artilerişti, pe locul statuii lui Petru Groza, iar Beţele Încrucişate, în locul lui Lenin. Ce coerent şi fertil s-ar fi putut exploata fiecare din aceste succesiuni: prima - consolidînd memoria luminoasă a istoriei noastre moderne, celelalte două - subliniind moral şi artistic ruptura cu regimul comunist. Graţie Internetului, situaţiunile caragialeşti ale prezentului se autodenunţă: iată, bunăoară, ce consemnează, falnic, ziarul Gardianul, la... 11.01.2006: "Lucrarea de amploare, intitulată ŤARIPILE», realizată de sculptorul Mihai Buculei, va fi amplasată, în cele din urmă, în rondul din faţa Casei Presei Libere. Lucrarea a fost declarată cîştigătoare într-un concurs organizat în urmă cu aproape 3 ani (sic! adică 2003, n.n.), iar valoarea actuală se ridică la 1 milion de euro - potrivit ministrului Adrian Iorgulescu. Acesta va fi primul monument ridicat în memoria celor care au suferit de pe urma comunismului." În aceeaşi ordine de idei, în nr. 607, tot din 2006, Top Business online anunţa la fel de entuziast proxima amplasare în Piaţa Presei Libere a "zbaterii de aripi stilizate, din oţel inox, cu înălţimea de 25 m, realizate de Buculei" şi îl cita pe acelaşi ministru al Culturii exprimînd speranţa ca "la anul în iunie să putem participa împreună la inaugurarea acestui monument de interes naţional." Sîntem în vara lui 2007, "Beţele" sînt la locul lor, neclintite nici cu 1 milimetru de vorbăria vehiculată atîţia ani, iar textele citate cad deodată în ridicol. Cifrele vorbesc: statuia lui Lenin, pusă pe soclul de la Casa Scînteii în septembrie 1960, era dată jos la 3 martie1990 - după ce, timp de 30 de ani, confiscase, la propriu şi la figurat, intrarea principală a Capitalei. Promptitudinea acelui prim pas simbolic a rămas însă beteagă. La aproape 20 de ani distanţă (...mîine-poimîine!), nici un ministru al Culturii, nici un primar, nici o organizaţie, nici un guvern nu au reuşit să materializeze pandantul monumental necesar Bucureştiului în acel spaţiu. Mai exact: nimeni nu a simţit cu adevărat nevoia să înlocuiască acel simbol cu un altul, potrivit noii etape istorice şi demn de jertfa din 1989. În schimb, locul statuii lui Petru Groza (de la intersecţia bulevardelor Eroilor cu fostul Carol Davila) a fost umplut!... O alcătuire inexpresivă artistic, etichetată drept Monument al Eroilor Artilerişti, derutează ochiul oricît de bine intenţionat, rămînînd paralelă atît cu propria semnificaţie, cît şi cu ambianţa urbană, altminteri atît de elegantă, a cartierului Cotroceni. Cine şi de ce s-a mulţumit doar cu atît? (fig 3.) Cine dă seamă pentru atîta lipsă de simţ artistic, civic, estetic şi istoric? Căutînd un răspuns, recădem în caragialesc, citind pe Internet (la monumentebucuresti.ro) că, deşi Monumentul "a reuşit să se impună în conştiinţa publică, aici fiind organizate în fiecare an pe 28 aprilie ceremonii de ziua artileriştilor", organizatorii se lovesc recurent de o problemă: "desenele grafitate apărute între timp şi pe care autorităţile sînt nevoite să le cureţe, pentru a asigura evenimentului un caracter festiv". Nu cumva încăpăţînarea graffiti-urilor reflectă chiar lipsa de prestanţă a unei "alcătuiri" încropite la repezeală pentru a bifa lista monumentelor urbane? În fine, dar nu în ultimul rînd, Memorialul Renaşterii este probabil monumentul contemporan care ne hărţuieşte în cel mai dureros grad imaginarul, ne contrariază şi ne răscoleşte amintirile, alimentînd suspiciuni. Acum circa doi ani, realizînd o emisiune radiofonică pe marginea creaţiei lui Al. Ghilduş, stăteam de vorbă, între alţii, cu criticul de artă Pavel Şuşară care, binevoitor, îmi dădea o speranţă, spunînd că orice noutate de asemenea proporţii (30 m!) în mediul ambiant cotidian şi totodată conotat istoric, are nevoie de patina timpului, a ploilor, a porumbeilor, a cerşetorilor, pentru a prinde viaţă şi a se integra. L-am crezut, atunci, pe Şuşară. Dar se împlinesc doi ani, sute de ploi sau rafale de vînt şi... nimic. "Cartoful pe băţ" e parcă mai desprins de noi, de sufletul nostru şi de Piaţa Revoluţiei, ca niciodată. Iar aerul său, cînd înţepător cînd înţepat, sfidează tacit nevoia noastră de memorie. (Ce facem, Pavel?) Priviţi melancolic dipticul pe care vi-l propun în încheiere (foto 4, 5). Bucureştiul tristei triade este oraşul paradoxal unde, în 1935, se inaugura un monument de o ţinută neperisabilă, dedicat Eroilor Aerului, autentică metaforă sculpturală a aspiraţiei către Înalt (creaţie a Lidyei Kotzebue), dar este şi Capitala unde, în anul integrării europene, o clădire de patrimoniu precum pălăţelul de pe Bd. Lascăr Catargiu colţ cu Str. Visarion, în loc să fie restaurat, e ajutat din răsputeri să se ruineze (sub ipocrita formulă: pericol de prăbuşire) pentru ca speculantul imobiliar respectiv să rămînă cu terenul şi să plombeze acolo vreun "P plus 6"... Bucureştii... "noi" derapează, sub ochii noştri. Dinspre rafinament spre kitsch. Dinspre pitoresc spre promiscuu. Dinspre simboluri spre simulacre. Şi, mai ales, dinspre voluptatea memoriei spre tabula rasa. Din cauza unor probleme tehnice, fotografiile nu pot fi afişate. Vom încerca să remediem această disfuncţionalitatea cît de curînd posibil
