Hannah Arendt despre Tîrgul de Crăciun din Piaţa Victoriei
Întîi faptele. Pe 28 noiembrie, Primăria Capitalei aprobă organizarea unui tîrg de sărbători în Piaţa Victoriei, între 2 și 20 decembrie („Festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă“). Este al treilea după cele tradiţionale de la Universitate şi din Piaţa Constituţiei. Oficial, solicitarea a venit de la Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti (ISMB). Două zile mai tîrziu, prim ministrul spune că organizarea unui tîrg într-un loc unde se organizează proteste paşnice „nu e cea mai inspirată idee“ întrucît „se interpretează“. Pe 2 decembrie, către ora 14, protestatarii procedează la demontarea schelelor metalice. La ora 16, primarul general anunţă mutarea tîrgului la o altă adresă, rămasă pînă acum necunoscută. Anunţul este însoţit de o declaraţie din care reţinem: „Constat că, de astăzi, putem marca începutul unei perioade în care Constituţia României şi legile ţării sunt încălcate în picioare fără ca instituţiile centrale ale statului să reacţioneze. Asta înseamnă începutul anarhiei. […] Spaţiul public este al tuturor, nu poate fi «rezervat» unui grup constituit ad-hoc sau, dimpotrivă, bine organizat“. Oful edilului-şef constă în aceea că nimeni din cei chemaţi să asigure ordinea (jandarmerie, poliţie, poliţie locală, dar şi firma privată de siguranţă) nu a reacţionat la gestul contestatar de a demonta schelele. La ora 17, primarul general anunţă că va depune plîngere penală pentru distrugerea bunurilor municipalităţii. În acelaşi timp, o asociaţie anunţă ca a depus o plîngere împotriva primarului general pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prin îngrădirea drepturilor fundamentale de liberă exprimare a opiniilor şi libertatea întrunirilor. Pe 3 decembrie, într-un interviu, primarul sectorului 1 spune că decizia organizării unui tîrg în Piaţa Victoriei s-a luat în PSD; carevasăzică, nu la solicitarea ISMB. La scurt timp după această declaraţie, comunicatul Primăriei Generale, semnat inclusiv de primarul sectorului 1, anunţă că toate hotărîrile referitoare la viaţa bucureştenilor se iau în Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB). Deci nici ISMB, nici PSD, ci CGMB. Pe 4 decembrie, USR Bucureşti solicită convocarea unei şedinţe extraordinare a CGMB pentru adoptarea unei hotărîri prin care Piaţa Victoriei să fie rezervată „manifestaţiilor civice, sindicale“, soluţia fiind „necesară pentru a preveni adoptarea unor decizii administrative în scop politic şi pentru a garanta acestui spaţiu destinaţia consacrată prin manifestaţiile publice din ultimii ani“. În plan legislativ, pe 14 decembrie, USR a reîncălzit dezbaterea ce datează încă din vremea guvernului A. Năstase referitoare la demolarea gardurilor de beton ce înconjoară Palatul Parlamentului, cu deosebirea că acum iniţiativa se remarcă prin complexitate, proiectul fiind menit să creeze din zona Uranus un loc de recreere şi întruniri publice.
Apoi contextualizarea. Ar fi nepotrivit să se treacă pe lîngă această învălmăşeală de fapte, de declaraţii şi de personaje, fără a reflecta asupra unei probleme dureroase pentru orice oraș și, mai ales, pentru o capitală: numim Universitatății, Victoriei sau Unirii pieţe, dar nu sînt acestea mai curînd piaţete? Care este legătura dintre piaţă şi democraţie? De ce se feresc politicienii de agora? Această cacofonie generală poate fi organizată pe două direcţii: juridică şi moral-politică. În ce priveşte aspectul juridic, consider că ambele plîngeri penale, dacă s-au materializat, vor primi soluţia de clasare. De o parte, trebuie arătată distincţia dintre distrugere (care înseamnă aducerea unor bunuri în stare de neîntrebuinţare) şi demontare. De cealaltă parte, calificarea faptelor nu poate fi făcută decît cel mult sub forma unei tentative de abuz în serviciu, dat fiind că fapta nu a fost consumată. Şi într-un caz, şi în celălalt, interesul social pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este prea mic în raport cu eforturile și resursele ocazionate. Mult mai interesantă pare opoziţia conturată între două tipuri de prerogative: dreptul municipalităţii de a organiza evenimente vs dreptul la libera exprimare şi la libertatea de întrunire a cetăţenilor. Doctrina şi practica judiciară statuează faptul că atunci cînd se consemnează un conflict între două drepturi, trebuie reţinut doar acela cu putere sau semnificaţie mai mare. Nu cred că e nevoie de prea multă dezbatere pentru a convinge că libera exprimare şi libertatea de întrunire (drepturi fundamentale) sînt mai tari decît dreptul municipalităţii de a organiza evenimente (drept legal). Raţionamentul primarului general prin care a ajuns la concluzia că faptele cetăţenilor din după-amiaza zilei de 2 decembrie „înseamnă începutul anarhiei“ probabil că este următorul: dacă Primăria a fost împiedicată de cetăţeni să exercite un drept prevăzut de Legea 215/2001, asta înseamnă că se încalcă legea, ceea ce marchează „începutul anarhiei“. Dar atunci cînd legislaţia rutieră sau cea anticorupţie sînt încălcate, tot despre anarhie vorbim? Oricît de gravă este corupţia, n-am auzit pe nimeni spunînd că existenţa fenomenului reflectă starea de anarhie. Corupţia duce la oligarhie, însă nu şi la anarhie. Posibilitatea încălcării Constituției nici nu intră în discuție din moment ce protestatarii au procedat la dezasamblarea schelelor tocmai pentru a nu li se ocupa singurul spaţiu public în care drepturile constituţionale referitoare la libertatea de întrunire şi de exprimare capătă materialitate. Dacă am fi trăit în SUA, acest gest n-ar fi fost exagerat întrucît unul din anticorpii minunatei democraţii americane este chiar prerogativa cetățenească de a reacţiona la abuzurile administraţiei, sub forma aşa-numitelor miliţii populare.
Definiţia de lucru a spaţiului public merită însă reţinută şi discutată. Aceasta poartă discuţia în chiar miezul acesteia. Ce este, în definitiv, spaţiul public? Legătura dintre spaţiul public – agora în termenii democraţiei eline, piaţă în sens urbanistic – şi oraş, precum şi semnificaţia acestei legături intime, poate fi analizată din perspectiva a două cărţi de căpătîi: Condiţia umană de Hannah Arendt şi Oraşul de Max Weber. Din motive de spaţiu, o voi considera doar pe prima (tradusă în româneşte la Idea Design&Print, Cluj, 2007). The Human Condition este probabil cea mai importantă carte din opera arendtiană, fie doar pentru faptul că a inspirat Sfera publică și transformarea ei structurală de Jürgen Habermas şi propria viziune despre democraţia delibrativă. Condiţia umană (1958) vine în urma Originilor totalitarismului (1951), alcătuind un adevărat diptic. Dacă în prima carte Arendt arată cum politica a devenit totalitarism, în a doua îşi propune şi reuşeşte să reabiliteze politica prin recurs la democraţia greacă. Argumentul este următorul: condiţia umană se defineşte prin vita activa. Aceasta are la bază trei activităţi: munca (labor), lucrul (work) şi acţiunea (action). Prin muncă îşi asigură existenţa biologică. Prin lucru făureşte obiecte în existenţa artificială. Prin acţiune omul există între oameni. Dacă munca este specifică spaţiului privat, acţiunea este singura ce defineşte spaţiul public. Aşa cum munca şi lucrul se săvîrşesc în calitate de sclav, acţiunea este fapta prin excelenţă a cetăţeanului. În acțiune sînt cuprinse două categorii pe care grecii le denumeau praxis (fapta, iniţiativa) şi lexis (vorbirea, cuvîntul). Concluzia: „prin cuvînt şi faptă ne introducem noi înşine în lumea umană, iar această intrare e ca a doua naştere“, dat fiind că „nu ne e impusă, precum munca, de necesitate şi nu ne este sugerată, precum lucrul, de utilitate“ (p. 148). Natura politică a omului nu e dezvăluită de muncă şi de lucru, ci de acţiune. Altfel spus, calitatea de cetăţean subzistă numai în faptă şi în cuvînt.
Participarea civică reprezintă o cerinţă calitativă majoră a democraţiei. Lăsînd la o parte situaţia aparte a miliţiilor populare, trei sînt modurile reglementate de participare civică: votul, intervenţiile în cadrul mecanismului de consultare în luarea deciziilor şi protestele paşnice. Protestele paşnice nu trebuie interpretate în sensul exercitării unui mandat imperativ, interzis de Constituţie, ci al unui control civic atunci cînd, bunăoară, adunarea parlamentară alunecă de la reprezentativitate la oligarhie. Cum se produce acest derapaj? Exact aşa cum se observă de cîteva săptămîni în materia organizării Justiţiei şi a legislaţiei penale: prin legiferarea în interes propriu. Dar protestele paşnice, pentru a-şi îndeplini natura, au nevoie de un spaţiu fizic, ceea ce se numeşte piaţă sau agora. Pentru Arendt, acest spaţiu fizic este public nu doar pentru că aparţine tuturor (accepţiune minimalistă), ci pentru că reprezintă un loc creat prin faptă şi prin cuvînt, fiind „un spaţiu al înfăţişării“, adică „spaţiul unde eu mă înfăţişez altora aşa cum şi alţii mi se înfăţişează mie, unde oamenii nu există pur şi simplu ca un obiect printre altele, vii sau neînsufleţite, ci îşi fac în chip explicit apariţia“ (p. 165). Dacă oamenii laolaltă definesc puterea, omul izolat reflectă forţa. Desigur, Arendt nu condiţionează în mod riguros „spaţiul înfăţişării“ de spaţiul fizic denumit piaţă, aici fiind fereastra care i-a permis lui Habermas să-şi construiască concepţia despre democraţia deliberativă. Acest lucru se vede în aceea că toate demonstraţiile fizice pornesc mai întîi ca proteste în spaţiul virtual, pe reţelele de socializare ori pe blog-uri. Totuşi, nu trebuie subestimată alăturarea, intersubiectivitatea, pe care doar un spaţiu fizic prielnic o permite, deoarece oamenii nu doar se întrunesc, ci, totodată, se exprimă, gîndesc.
Tîrgul comercial şi Hyde Park sînt două destinaţii posibile ale unui spaţiu public. Numai că între acestea există o diferenţă calitativă majoră, echivalentă cu aceea dintre consumator şi cetăţean. Aşa cum într-un iarmaroc omul intră în calitate de consumator, agent al unor relaţii comerciale şi uneori umane, într-un Hyde Park sau într-o agora omul pătrunde, în mod unic, ca cetăţean. Nicăieri un om nu devine mai cetăţean decît atunci cînd votează sau cînd protestează paşnic şi se exprimă public. Într-un tîrg, oamenii vin şi trec. Într-o piaţă se adună şi se exprimă. A te alătura şi a te exprima prin sloganuri sau discursuri sînt cele două faţete ale activităţii exclusiv omeneşti pe care Arendt o numeşte acţiune. Domeniul public este „spaţiul în care oamenii au nevoie să apară“ (p. 172), asta însemnînd că apariţia este o necesitate a calităţii de cetăţean. Democraţia are nevoie de cetăţeni, nu de consumatori. Putem construi democraţia şi ne putem deprinde cu libertatea fiind consumatori, iar nu cetăţeni? Răspunsul gînditoarei este inechivoc negativ: consumul, activitatea comercială ca parte a sferei economice, sînt atribute ale sferei private în care omul nu există ca cetăţean, ci ca fiinţă biologică. Totalitarismul, da, a avut nevoie de supuşi, de consumatori, dar s-a temut grozav de cetăţeni. Tîrgul de Crăciun, în termenii arendtieni, este o piaţă de schimb în care oamenii se întîlnesc pentru ceea ce fac (producători-consumatori), iar nu pentru ceea ce sînt (cetăţeni). „Impulsul care îl împinge pe producător în piaţa publică este dorinţa de a vedea produse, nu oameni, iar puterea care ţine laolaltă […] nu este potenţialitatea ce ia naştere între oameni atunci cînd se unesc în acţiune şi în vorbire, ci o «putere de schimb» (A. Smith) combinată, pe care fiecare dintre participanţi a dobîndit-o în izolare“ (p. 174).
Cred că romanii au înţeles prea bine ce este cetăţeanul atunci cînd au venit cu soluţia pîine şi circ.
Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.
