Festivalul Jazz In Church atinge anul acesta ediţia a patra consecutivă, şi vă pofteşte, ca de fiecare dată, alături de gazda sa, Biserica Evanghelică Lutherană din Bucureşti, să îi fiţi oaspeţi la toate concertele de improvizaţie, muzică veche sau nouă şi sunete greu de catalogat, atent dospite pentru un public fidel şi avizat.

Uşor extins, prin adăugarea unei zile cu acces gratuit, în preambulul de miercuri, 30 martie, cît şi prin inserarea unor fursecuri muzicale coapte pentru cei mici de conceptul Jazz For Kids, la matineul de sîmbătă, Festivalul păstrează nucleul celor patru seri ce au darul de a magnetiza publicul, căci, din ce în ce mai amplă, aria geografică de pe care au fost recrutaţi invitaţii din acest an acoperă treisprezece ţări de pe trei continente. Şi, potrivit obiceiului, programul reconfirmă amprenta acestui curajos festival, unul fără cap de afiş, în care protagoniştii sînt toţi atît de buni încît să nu poată fi ierarhizați.

Joi, 31 martie 2016

1. Tord Gustavsen Trio
Tord Gustavsen – pian / Jarle Vespestad – baterie / Simin Tander – voce

 Festivalul ia un start deloc timid, aidoma altor mari manifestări de pe meridiane, asigurat de cel mai recent proiect al deja foarte faimosului pianist Tord Gustavsen, artist ECM Records şi o binecunoscută prezenţa pentru amatorii de muzică cerebral-lirică, care, după ce ni s-a făcut auzit întîia oară în Timişoara, în urmă cu zece ani, a continuat cu spectacole de o intensitate acerbă la Gărîna, Sibiu şi Cluj, iar acum ajunge şi în capitală. Noul Tord se redescoperă într-o formulă absolut originală şi nebănuită, de trio, cu percuţionistul Jarle Vespestad şi vocalista Simin Tander.

Cei doi norvegieni, parteneri de scenă de foarte multă vreme, au o simbioză perfectă şi puteau oricînd produce un disc şi un concert de excepţie, dar au avut ideea de a înălţa şi mai sus ştacheta proprie, cooptînd-o pe artista afgano-germană a cărei contribuţie, nu doar poliglot-vocală, este marca noului trio. Concertul este integrat în turneul mondial de promovare a acestei fascinante colaborări şi, date fiind neașteptatele sale ingrediente, ne confirmă că, într-o lume în perpetuă şi adesea nebunească mişcare, busola arată, pe bună dreptate, Nordul.

2. Michel Godard – Le Miroir Du Temps
Michel Godard – tubă, serpent, bas / Bruno Helstroffer – teorbă / Lucas Niggli – percuţie

Întîia seară continuă cu încă un concert ce are la bază material discografic extrem de nou, semnat de maestrul tubei în jazz, dar şi în muzică clasică, francezul Michel Godard. Tuba şi jazzul s-au însoţit încă de la începuturile acestuia, cînd alama înlocuia adesea contrabasul, iar astăzi cele mai grave note, cele ale tubei, continuă să răsune şi datorită acestui pătimaş muzician al scenei de crossover între stiluri şi perioade muzicale. Cvasinecunoscut pe meleagurile noastre, Godard se defineşte printr-un talent şi entuziasm la cote maxime, care îl ţintuiesc în nenumărate colaborări cu alte nume sonore – Sclavis, Rabih Abou Khalil, Rava, Trovesi, Matinier… putem, fără greşeală, să înşirăm jumătate din marele jazz european!
La Bucureşti vom avea prilejul de a îl asculta şi vedea mînuind atît chitara bas ( un alt instrument la care excelează), fireşte, mult aşteptata tuba, cît şi precursorul istoric al acesteia, o varianta teribil arcuită, fabricată acum trei secole şi care se numeşte chiar Serpent (şarpe). Trio-ul sugestiv intitulat Le Miroir Du Temps, sugerînd arcul peste epoci descris de această muzică, este completat de către teorbă (o lăută cu gît că de girafă), acţionată de Bruno Helstroffer, francez autodidact în chitară clasică şi electrică, dar înamorat pe vecie de renaştere şi arsenalul acesteia, şi de percuţia lui Lucas Niggli, un elveţian căruia îi stau bine formulele restrînse, de doi sau trei muzicieni care să oscileze între extremă improvizaţie şi consacrată partitura. Un ansamblu cu parfum vintage, patină medievală şi succes contemporan.

Vineri, 1 aprilie 2016

1. Reijseger / Fraanje
Ernst Reijseger – violoncel / Harmen Fraanje - pian

Ceea ce pentru unii va fi poate doar o altă zi a păcălelilor, pentru spectatorii de la Jazz In Church, ediţia a patra, va fi una a revelaţiilor, întrucît aşa va fi percepută prestaţia muzicianului olandez Ernst Reijseger. Acesta este prezent pe scenă de mai bine de patru decenii şi încă de la bun început a avut propriul său parcurs şi propria amprenta timbrală. S-a desprins în studenţie de cariera care i se prefigura, cea de muzică clasică, pentru a aborda pasiunea sa, violoncelul, într-o manieră absolut originală şi pentru a deveni cel de azi, un reinventator al sunetului acestuia şi un explorator al limitelor, din ce în ce mai cuprinzătoare graţie degetelor sale, ale fermecătorului şi voluptosului instrument, pe care îl mînuieşte în mai multe variante constructive, acustic, electric, cu 5 sau 4 coarde.
El participă în atît de multe şi deosebite formule scenice, ce includ mari artişti din mai toate ţările europene, încît ar trebui un întreg şi încăpător festival Reijseger pentru a îl cunoaşte temeinic, însă organizatorii, siliţi să aleagă, va propun un „hit“ garantat al artistului, duo-ul cu pianistul (şi compatriotul sau) Harmen Fraanje (1976), unul dintre cei mai solicitaţi artişti ai noului jazz. Cei doi colaborează strîns şi lor li se datorează coloane sonore ale unor pelicule aşa-zise de nişă, adulate de cinefili şi semnate Werner Herzog, admirator constant al lui Ernst Reijseger, dar şi albume de studio de un rafinament şi o estetică indubitabile. Influenţaţi de multiculturalismul fostei puteri coloniale, atît celistul, cît şi pianistul strecoară printre note, în compoziţiile lor, tuşe intense ale aromelor de plante africane, miasma arbustului mediteranean, şi da, de ce nu, lumina stranie a coastei scandinave, deopotrivă, într-un mix care îi defineşte în mod singular.

2. Sylvie Courvoisier Trio
Sylvie Courvoisier – pian / Drew Gress – contrabass / Kenny Wollesen - baterie 

Nici a doua jumătate a serii zilei glumelor nu este altfel decît extrem de serioasă pentru publicul festivalului şi asta pentru că Sylvie Courvoisier (1968), pianista elveţiancă stabilită în Statele Unite, pune în muzică temeinicia cu care vinul, sub acelaşi nume, se înnobilează întru vinars. Sînt mulţi artiştii europeni ce caută să se jăzzuiască în New York şi puţini cei cărora le reuşeşte, însă pentru Sylvie admiterea în „clubul” pianistelor din elitistele cercuri amintite, cu membre ca Marilyn Crispell, Carla Bley sau Annette Peacock, a fost o formalitate facil generată de bogată sa activitate de concert, de numele alături de care ştie să cînte şi să imprime (Mark Feldman, Erik Friedlander, Vandermark, Dave Douglas), dar mai ales de ceea ce o face realmente unică – arta compoziţiei. Adăugaţi şi casele de discuri ce îi produc albumele – ECM , Tzadik, Enja – şi veţi intui numaidecît cu ce calibru ne confruntăm.
Acest trio, primul pentru Sylvie în calitate de lider, este renumit şi aşteptat în concerte pentru fabuloasa sa dinamică, aşternută pe partitură de autoarea pieselor, transpusă însă în opera şi de ceilalţi doi magnifici ai jazzului actual nord-american. Drew Gress, contrabasistul, e acelaşi Drew Gress din recent aplaudatul cvartet al lui John Abercrombie şi unul dintre foarte marile nume ale secţiunii ritmice, artist ce evoluează cu Ravi Coltrane, Uri Caine sau Fred Hersch. La percuţie îl vom găsi pe Kenny Wollesen, ale cărui colaborări cu Tom Waits, Bill Frisell, Norah Jones sau John Zorn conturează ditamai cartea de vizită. Albumul trio-ului poartă numele de Double Windsor, pretenţioasă denumire a unui stilat nod de cravată, care, odată atribuită unui proiect muzical, îl trădează că neputînd fi altfel decît rafinat la extrem.

Sîmbătă, 2 aprilie

1. Surman - Storaas Nordic Duo
John Surman – saxofon, clarinet / Vigleik Storaas – pian

Numele lui John Douglas Surman este de ceva vreme, să zicem patru decenii, sinonim cu personalitate, standard foarte ridicat, inovaţie, inconfundabil timbru şi tipar ECM, artistul britanic fiind unul dintre cei mai vechi şi emblematici muzicieni care au contribuit la formarea unui sunet propriu al legendarului brand de jazz de avangardă. Nu există lucrare serioasă despre muzica importantă a timpurilor noastre care să nu îl pomenească, cerceteze şi elogieze pe acest poli-instrumentist, totodată genial compozitor, capabil să scrie muzică aşa-numită „liberă”, free, dar şi melodioase şi inimitabile piese, fie acestea balade sau nu, presărate cu teme din folclorul ţării sale de obîrşie, cît şi din al celei de adopţie - vorbim de Norvegia.
Bazele proiectului de acum, Nordic Duo, în care Surman interacţionează cu pianistul Vigleik Storaas, s-au pus undeva în 1994, atunci cînd, ca un cadou de neuitat pe care şi-l făcea sieşi, la a 50-a aniversare, artistul înregistra albumul cult ‘Nordic Quartet’, alături de Vigleik, cu Terje Rypdal la chitară şi Karin Krog, viitoarea doamnă Surman, la voce. Cei doi, Surman şi Storaas, au mers de atunci pe drumuri proprii, care le-au adus noi repere importante în carieră, Surman imprimînd cu Brahem, cu Galliano, cu DeJohnette, dar mai ales solo (!), iar Storaas fiind lider al propriilor sale grupuri, precum şi sideman în nenumărate proiecte de care norvegienii nu duc lipsă. Cu toate astea, Surman a simţit nevoia să reia povestea acolo unde ea rămăsese, în urmă cu peste două decenii, şi să îi adauge un al doilea capitol, mai intim, mai poetic.

2. Lionel Loueke Trio
Lionel Loueke – chitară / Massimo Biolcati – bas electric / Ferenc Nemeth - baterie 

Singurul muzician de culoare al acestei ediţii şi întîiul din întregul parcurs al festivalului, Lionel Gilles Loueke, este originar din Benin, o ţărişoara puţin ştiută a Africii. Înamorat încă de mic de sunete, el ajunge să studieze muzică în Coasta de Fildeş, iar mai apoi şi la Paris; urmează statutul de bursier la Berklee College of Music – Boston şi de aici încolo i se împlineşte visul american, fiind astăzi un star internaţional şi un artist al reputatei case de discuri Blue Note. Nu uită însă că, în copilărie, a cochetat cu percuţia, iar ca să îşi cumpere prima chitară a economisit timp de un an; totuşi banii nu i-au mai rămas şi de corzi de schimb, aşa încît, cînd se rupeau, le înlocuia cu cabluri de la frînele de bicicletă, uşor neprietenoase degetelor…
Talentul l-a plimbat pe meridiane, iar şansa l-a pus în legătură cu trompetistul Terence Blanchard, pe albumele căruia s-a făcut remarcat. Herbie Hancock, Wayne Shorter, Dianne Reeves, Carlos Santana şi Kenny Garrett s-au bucurat să îl invite în scenă şi în studio. Critica de specialitate laudă la Loueke capacitatea de a combina elemente de muzică tradiţională vest-africană cu armoniile unui jazz modern, timbrul şi inflexiunile sale vocale inconfundabile, precum şi stilul oarecum rock în care priceput aşează atît, arare, standarduri de jazz, cît şi, ades, propriile compoziţii.
Trio-ul cu care soseşte în Bucureşti îi include pe foştii săi colegi de la Berklee, basistul italo-suedez Massimo Biolcati, un alt nume comun deja în dinamica marii scene de astăzi, şi toboşarul ungur Ferenc Nemeth, side man notoriu, dar şi lider şi compozitor, în compania cărora Loueke a scris şi imprimat faimoasele discuri editate de Blue Note, muzicieni alături de care gradul de empatie, de intuiţie reciprocă şi de fluenţă în frază comună a celor trei instrumente atinge cote maxime, adică exact ceea ce caută cunoscătorul de jazz.

Duminică, 3 aprilie

0. Toma Dimitriu / Daniel Torres
Toma Dimitriu – pian / Daniel Torres – saxofon tenor

Nu sînt niciodată în exces artiştii autohtoni ce păşesc pe scena Festivalului Jazz In Church, aşa că selecţia lor trebuie să fie şi chiar este riguroasă. Unul singur pătrunde chiar în „inima” manifestării, în seara închiderii, iar prezenţa să are drept măsuri atît juneţea, cît şi excelenţa, fiţi deci martorii unui duo format din tineri şi sclipitori jazzeri, un român şi un spaniol, avînd idei muzicale noi, reunite într-un proiect ce îşi propune o ambiţioasă explorare a universului încă nescris, neimprimat şi neexpirat aparţinînd viitoarei generaţii de maeştri, cea căreia îi pun bazele aceşti temerari.
Dintotdeauna teribil, Toma Radu Dimitriu, simpatizat încă din vremea cînd ne epata ca vedetă între vedete a copiilor ce rostesc lucruri trăznite, este astăzi între primele opţiuni de pianist al unui grup. Îl cultivă Tiberian, Simion şi alţi lideri cu greutate, întrucît, după toate şcolile româneşti posibile, talentatul şi delicatul Toma, cu alura sa de Tigran, se perfecţionează în creuzetul olandez al jazzului de vîrf, înalta şcoală de la Groningen, o academie muzicală ce şlefuieşte migălos valorile în ascensiune.
Racolat de Dimitriu tot în amintitul context universitar, saxofonistul iberic Daniel Torres este interesat atît de jazz-ul bebop, cît şi de jazz-ul modern-modal. În încercarea de a potrivi piesele de puzzle ale propriilor căutări într-o dinamică interculturală, el se însoţeşte cu Toma, mezinul festivalului, pentru a ne propune atît piese originale, cît şi lucrări consacrate, interpretate în cheia unei lumi muzicale efervescente.

1. Édouard Ferlet – Think Bach
Édouard Ferlet – pian

Édouard Ferlet studiază instrumentul rege încă de la 7 ani, iar la 12 este deja membru într-o micuţă orchestră ce cochetează cu jazzul. Obsedat de ideea de a deveni muzician profesionist, el aspiră, respiră şi inspiră muzica marilor maeştri pianişti ai genului. Studiile îl poartă de la Paris la Boston şi înapoi la Paris, apoi iarăşi Boston, unde absolvă Berklee şi i se decernează premiul pentru cel mai bun pianist.
Revine în Europa, compune, imprimă şi se racordează la mişcarea de jazz, atît de puternică, a Franţei. Urmează ani buni de colaborări, concerte, albume şi proiecte diverse. Ca în jazz. Aşa se fac cunoscute talentul şi sensibilitatea sa, precum şi consecinţele educaţiei solide parcurse, întrucît în 2011 unul dintre grupurile sale obţine prestigioasa mare distincţie a scenei franceze - Victoires du Jazz.
Între timp, Ferlet este din ce în ce mai preocupat de abordarea strict a pianului. Piano solo, iată noul său univers, unde, însoţit exclusiv de teme originale compuse de autor, ascultătorul are şansa de a păşi pe un teritoriu fabulous, unic, neştiut altora, liric fără a fi siropos, puternic, nu strident. E tranziţia către noul Ferlet, ale cărui căutări sînt de acum consacrate transfigurării, reconstruirii şi magnetizării muzicii lui Johann Sebastian Bach în termeni de veac XXI, trădînd însă o neţărmurită admiraţie a epigonului faţă de Întîiul Compozitor. Pe aceste premise se aşează şi recitalul de la Bucureşti, un program-omagiu ce demontează orice inhibiţie a spectatorului de jazz dinspre clasic şi demonstrează, desigur, nu pentru întîia dată, că strămoşul a tot ceea ce se construieşte azi în muzică era, se ştie, un neamţ cu frumos nume de apă curgătoare. Totodată, o foarte intensă probă de creativitate şi virtuozitate ale lui Ferlet, extrem de inspirat în alegerea pieselor şi în metamorfozarea lor înspre deliciul urechii.
2. Mikkelborg – Bro Danish Duo
Palle Mikkelborg – trompetă, efecte / Jakob Bro – chitară electrică

 Decanului de vîrstă al Festivalului, trompetistul danez Palle Mikkelborg, îi revine onoarea de a da tuşa finală a parcursului muzical; şi nu de unul singur, ci în compania chitaristului Jakob Bro (1978), compatriotul său care, drept urmare a acestui splendid duo muzical, preia simbolic ştafeta de port-stindard al marelui jazz de la legendarul Mikkelborg.
Cariera lui Mikkelborg a început în anii ’60 şi tot de atunci datează şi poziţia să de vîrf pe scena jazzului progresiv danez, european şi internaţional. Un exemplu, un model pentru atîtea generaţii de muzicieni de toate instrumentele, prin talentul, inventivitatea, energia fantastică pe care o debordează, Palle Mikkelborg este, pe zi ce trece, şi mai tînăr. Artist complex, compozitor, aranjor, lider sau sideman, după cum o cere portativul, ce pune un mare preţ pe colaborarea cu mijloacele moderne de împlinire muzicală, electronicele şi feluritele efecte, Mikkelborg dădea şi dă tonul muzicii noi cu valoare de patrimoniu.
Jakob Bro este exponentul unei cu totul alte generaţii, cea dintr-o Danemarcă unde jazzul important nu mai fusese importat, ci produs. Întrucît are şansa să aparţină unei familii de muzicieni, încă din pruncie bate tamburina în big-band-ul tatălui său, apoi atacă trompeta, dar, după ce aude muzica lui Hendrix, se hotărăşte definitiv asupra carierei sale. Bro aparţine pleiadei jazzistice de introspecţie, el practicînd o varianta mai noir a instrumentului său, chitara electrică; această abordare şi darul său natural, „vocea” sa, l-au însoţit în carieră în mod fericit cu Paul Motian, Tomasz Stanko sau Bill Frisell, iar recentele sale colaborări îi au drept protagonişti pe Jon Christensen şi pe Joey Baron. Laureat cu nenumărate premii scandinave şi internaţionale, el este muzicianul de pe afişul ediţiei pilot a Festivalului Jazz In Church, din octombrie 2012, fiind unul dintre artiştii care te convinge temeinic şi, pare-se, repetat că jazzului îi şade bine şi în Biserică.