Cum se vede România din afară

Întrucît mă aflu printre cei care au "consumat" UE mai mult de un an, motivul şederii nefiind decît colateral unul turistic, am de gînd să iau în serios datoria de onoare pe care o sugerează Marina Dumitrescu (Dilema veche nr. 243, p. 21) ca la revenire să exprim cum văd România, cu nădejdea ca aceste exerciţii personale de alteritate să-şi vădească în timp utilitatea. Cred că nu greşesc prea mult dacă voi spune că o plimbare prin Bucureşti este suficientă pentru a înţelege respectul românilor faţă de trăirea în comun sau, mai exact spus, felul în care fiecare dintre noi poartă conştiinţa apartenenţei la o comunitate de destin, pe care îmi place să cred că o reprezintă naţiunea. De asemenea, mai sînt de părere că nimic în afara orizontului arhitectural nu poate ajuta mai mult în această străduinţă. Spunînd arhitectură, asemenea filozofului Constantin Tsatsos care pentru o vreme a servit ca preşedinte al Greciei (am avea şi noi oare nevoie de un şef de stat filozof, un om care să vadă lucrurile frumoase şi cu adevărat importante?), am în minte un concept generos care înglobează deopotrivă discursul public sau "arhitectura" cuvintelor, modelarea teritoriului pe care cetăţenii acestei naţiuni l-au luat în "arendă" sau arhitectura clădirilor şi comportamentul social de fiecare zi sau "arhitectura" gesturilor. O regulă de bun-simţ spune că fiecare tip de construcţie descris mai sus trebuie să se exprime în celelalte sau, altfel spus, cele trei tipuri de construcţie se află într-un asemenea raport, încît clădirile iau adesea forma ciocnirii dintre vorbele şi faptele oficiale, deci publice. Pentru a desluşi acest mesaj nu trebuie să mergem mai departe de vecinii noştri polonezi care au înţeles (pare-se din primul moment) că cel mai bun mod de a înfrunta nedreptatea istorică ce a făcut ca centrul istoric al Varşoviei să fie distrus aproape în întregime este reconstrucţia, după planurile originale, pînă la ultimul milimetru, aşa încît nimeni dintre cei care nu cunosc acest detaliu istoric să nu-şi dea seama că în 1944 peste 90% din ce există astăzi era ruină şi moloz. Am fi avut şi noi ocazia să arătăm că durabilă nu este condamnarea comunismului prin vorbe, chiar şi atunci cînd acest lucru este făcut de la tribuna celei mai semnificative instituţii statale (Parlamentul), ci corectarea nedreptăţii prin continuitate. Pe Calea Victoriei, de pildă, bijuteria care era odinioară Teatrul Naţional a contat la fel de puţin chiar şi atunci cînd s-a dovedit că temelia poate susţine reconstrucţia, iar România democratică se apropia de majorat (mă gîndesc cu oarecare tristeţe cîtă dreptate au cei care susţin că uneori 18 ani nu este decît convenţional un indicator de maturitate). Dacă reconstrucţia se vede clar că nu poate fi principiu al continuităţii şi instrument de corectare a nedreptăţii istorice, nici în ce priveşte respectul faţă de ceea ce există lucrurile nu stau altminteri. Destinul Pieţei Palatului apare unul de-a dreptul contradictoriu. Străjuită de clădirile care i-ar putea conferi cu adevărat o dimensiune mistică (Palatul Regal, sediu al României suverane, independente şi întregite, Biblioteca Universitară "Carol I" ca simbol al gîndirii critice, Ateneul Român, formă de expresie rafinată a creaţiei materiale, Biserica Kretzulescu, loc al exprimării spirituale, străbătută de Calea Victoriei pe care au mărşăluit trupele româneşti învingătoare în războiul pentru independenţă), Piaţa Palatului devine atractivă mai curînd pentru că oferă un spaţiu generos (ce poate fi folosit fie pe post de parcare, fie pentru a născoci proiecte fanteziste de racordare la p(r)ost-modernitate) sau profitabil la întîlnirea producătorilor cu consumatorii în mesajul publicitar. Nici măcar efortul minim de a (re)aşeza statuia Regelui Carol I nu pare să fie la fel de uşoară şi, dacă totuşi macheta îşi face loc printre maşini suspendate şi reclame la chipsuri, preocuparea minţilor luminate merge sau către cizmele prea înguste ale călăreţului, sau către organele genitale ale calului care din anumite poziţii se văd indecent de mult... În orice caz, la ora cînd scriu aceste rînduri macheta statuii a dispărut. Ceea ce îmi pare că sugerează cele două observaţii de pînă aici este că mutilarea Bucureştiului nu cunoaşte o schimbare decît de formă şi, posibil, de argument. De la motivaţia ideologică anilor ’70 care a impus sistematizarea urbană ca proiect cu finalitate politică, apetitul pentru acumularea de capital deschis de obţinerea libertăţii în decembrie 1989 a comutat sistematizarea într-un proiect implicit, cu certă finalitate pecuniară. Pînă mai an, clădirile intrau sub lama buldozerului pentru că sîcîiau peste măsură constructorii socialismului cu memoria Vechiului Regim. Astăzi ele sînt demolate pentru că valoarea terenului de sub ele depăşeşte orice relevanţă istorică sau, pur şi simplu, estetică. Transformarea de care vorbesc traduce, în fond, un anumit tip de atitudine care rezidă în social şi, aş îndrăzni să spun, în chiar fibra naţiunii, aşa cum a fost modelată de creaţia "omului nou". Iată-ne ajunşi la punctul cel mai sensibil al discuţiei: este îndeajuns să cunoşti, pentru a acţiona? Se susţine praxis-ul în doxa? Fapta rezultă doar din cunoaştere? Filozofia etică răspunde că nu. Cunoaşterea bună, născută din fapta bună, are trebuinţă de voinţă şi raţiune (unii ar mai adăuga şi bun-simţ), adică de două ingrediente pe care doar simplul fapt de a te muta dintr-un loc în altul nu le poate da formă. Noi trăim sub ceea ce Adrian Marino a numit "complexul Dinicu Golescu", însă ne împotrivim cu încăpăţînare îndemnului pe care călătoriile pedagogice l-au afirmat dincolo de context (la început Dinicu Golescu, apoi Ion Botez sau Ion Codru Drăguşanu pentru a aminti doar cîteva figuri cu relief). Mai direct spus, suferim de complexul inferiorităţii, însă ne străduim prea puţin pentru a-l corecta. Dinicu Golescu a fost şi el un politician care a avut şansa de a călători, însă a realizat că la fapta bună se ajunge (mai ales) prin voinţă şi raţiune. Din acest motiv, familia Golescu, dintre cele mai bogate la acel timp, a fost pe punctul de a sărăci, pentru simplul fapt de a-şi fi pus avutul în slujba unei viziuni, a unui proiect social - programul paşoptist, de la care, cred, ar fi cu folos să ne amintim că s-au împlinit 160 de ani. Să fie explicabilă distanţa care separă generaţia paşoptistă de cea postdecembristă prin faptul că a fi politician acum un veac şi jumătate însemna a aparţine unei colectivităţi calchiate după modelul aristocraţiei occidentale, cu tot ce presupune acest lucru, iar a face politică, era un fel de profesie, în vreme ce astăzi a fi politician devine accesibil oricărui cetăţean ce convinge şi (teoretic) se dotează cu un program? Se împacă mai bine responsabilitatea cu dreptul inegal (sau limitat) de a face politică decît cu dreptul egal? Să se întîmple deci aceste lucruri pentru că ajungem să cunoaştem tot mai multe paradoxuri ale democraţiei despre care vorbea odinioară Alexis de Toqueville? Posibil, însă personal mă îndoiesc. Ceea ce ne lipseşte este o pedagogie naţională, regîndirea unui proiect de trăire în comun pe care nici Revoluţia din 1989, şi nici aderarea la Uniunea Europeană nu par să-l fi stimulat într-un mod consistent, deşi ar fi avut toate şansele să o facă. În definitiv, ce poate fi mai grandios decît acele evenimente rarisime pe care Providenţa ni le dă pentru ca noi să ne (re)descoperim dimensiunea colectivă a existenţei? Faptul că ştim prea puţin să le aducem în favoarea noastră nu se întîmplă, cred, pentru că nu avem ochi de văzut şi urechi de auzit, ci, pur şi simplu, pentru că ne lipseşte mintea sau măcar aplecarea (care uneori e naturală) prin care le putem descifra aşa cum se cuvine. Astfel se vede din afară România acestui prezent (obositor de continuu).