După Caracal…
Infracțiuni care să fi îngrozit populația au mai fost în România, dar niciodată nu au ieșit la iveală atîtea neajunsuri la nivelul instituțiilor de forță ale statului ca în cazul evenimentelor de la Caracal. Nu mai e mult și dosarul va ajunge în instanță și, lucru previzibil, cel în cauză va primi pedeapsa maximă.
Marea necunoscută vor fi schimbările ce vor avea loc la nivel local și național în poliție. Nu mă gîndesc la modificări în structura instituției, ci la optimizarea modului de lucru al angajaților, la stilul intervențiilor în toate cazurile, nu doar în cele grave. Reglementările legale acopereau orice situație reală, dar aplicarea lor în circumstanțele concrete de la Caracal a lăsat mult de dorit. Ceea ce a scăpat de la început înțelegerii funcționarilor implicați a fost tocmai urgența situației, sensul de evoluție al evenimentului, amploarea ramificațiilor în familie și în urbe. Valuri de specialiști locali au fost chemați pînă cînd, din lipsa rezultatelor, a trebuit să se facă apel la cei din București și, mai nou, la FBI…
Cel mai preocupant aspect, dar și cel mai evitat, a devenit ampla rețea infracțională din zonă, rețea necunoscută de poliție (?), dar nici reclamată de cetățeni. Sub fațada liniștită a orașului s-au descoperit nereguli care durau de mult timp, iar cunoașterea lor ar fi trebuit să fie o prioritate a polițiștilor, procurorilor și a funcționarilor din primăria orașului. Un ochi atent ar fi sesizat că de mult timp lucrurile luaseră o turnură îngrijorătoare în mica localitate: indivizi fără serviciu posesori ai unor mașini scumpe, petreceri costisitoare la restaurantele din zonă la care participau și angajați ai unor instituții care nu aveau ce căuta acolo, curse auto de ocazie la ore nefirești monopolizate doar de anumite personaje, dispariții de persoane trecute prea ușor cu vederea. Acestea, și cîte se vor mai descoperi, par a constitui fundalul care a permis „activitatea“ lui Gheorghe Dincă.
Pasivitatea polițiștilor dintr-o anumită zonă constituie un eveniment de maximă alarmă, deoarece ei sînt autorizați să mențină ordinea și securitatea publică, iar la nevoie să utilizeze forța fizică pentru a remedia o situație care riscă să degenereze. Dacă ei nu acționează o perioadă de timp, ordinea și respectarea normelor de conviețuire dispar mai întîi la anumite categorii de cetățeni. Iată două exemple: în timpul defecțiunii intervenite în distribuția de curent electric la New York în 13 iulie 1977, lipsa polițiștilor de pe străzi a favorizat incendii voluntare, vandalism, furturi și dezordini numeroase. În schimb, în 1988, cînd o furtună de gheață a paralizat o regiune din Québec, delincvența a fost foarte redusă din cauza mobilizării masive a poliției pe întreaga perioadă a crizei. Concluzia e una singură: pasivitatea polițiștilor, de fapt a șefilor lor, duce la manifestarea unor conduite deviante și la infracțiuni multiple, la care contribuie și teama victimelor de a depune plîngeri de frica represaliilor și a convingerii că nu vor fi apărate.
Liderii sindicali din poliție arată din ce în ce mai deschis neajunsurile acumulate de ani și ani, care explică, în parte, eșecurile de pe teren. Ei se prezintă ca purtători de revendicări legitime, exasperați de lipsa de reacție a marilor șefi din ultimii ani care au fost informați constant, dar nu au făcut nimic. Și încă ceva: sînt convins că în 2008, cînd toate salariile și pensiile au fost micșorate cu 25%, a fost mare bucurie printre interlopii țării. Ce putea fi mai favorabil pentru ei decît pierderile bănești (niciodată justificate credibil) ale militarilor, polițiștilor, jandarmilor și personalului din penitenciare?!
Actorul decisiv în domeniul ordinii și siguranței publice este poliția, dar înțelegerea corectă a acestui lucru necesită cîteva clarificări mai nuanțate. Ordinea publică se referă la ceea ce este posibil și ceea ce este interzis la nivel social. Există o ordine publică fundamentală constituită dintr-un nucleu dur de principii, norme de drept și libertăți esențiale. Toate acestea au rol structurant în menținerea organizării sociale fiind, în același timp, un reper și un instrument de armonizare atunci cînd apar interese divergente. Între anumite limite, ordinea publică poate fi negociată între părțile aflate față în față și, de la caz la caz, permite adaptarea nevoilor colective la situație.
În spațiul public pot apărea fenomene disfuncționale mergînd de la acte spontane (incivilități, huliganism, confruntări între găști sau grupuri etnice) pînă la forme organizate și de lungă durată. Între acestea, violențele urbane exprimă tulburări ale ordinii publice, contestarea autorității de către grupuri mai mult sau mai puțin organizate, cu revendicări mai mult sau mai puțin clare. De obicei, lucrurile pornesc de la evenimente resimțite ca fiind injuste și amplificate de zvonuri. Analizele arată că un episod de violență urbană este precedat de alte forme de violență, dar cărora nu li s-a conferit în timp util semnificația corectă.
Ne așteptăm ca în toate aceste situații intervenția poliției și a jandarmeriei să aducă imediat situația la normalitatea de dinainte, dar lucrurile nu sînt așa de simple. Scenariul se petrece astfel: factorul de decizie ordonă forțelor de ordine acțiunile considerate potrivite împrejurărilor, acestea sînt executate, iar grupul turbulent încetează dezordinile și violențele. Acesta este însă un scenariu rar întîlnit. Este o eroare deseori întîlnită convingerea persoanei cu putere de decizie că tot ceea ce se va întîmpla practic pe teren corespunde ordinelor date, că poliția și jandarmeria, care sînt instituții esențiale pentru producția de ordine socială, vor putea executa întocmai dispozițiile primite.
Lucrurile se desfășoară la nivelul agenților care acționează în stradă, în contact direct cu publicul, precum suporterii sportivi, participanții la o petrecere care a degenerat, vecinii de etnii diferite care se ceartă din cauza copiilor, manifestanții chemați de o asociație civilă și altele. Pentru polițiștii și jandarmii care intervin, instaurarea liniștii publice, deși este un ordin, este de fapt o problemă de rezolvat. Tocmai faptul că la poliție și jandarmerie se apelează pentru o mare diversitate de împrejurări face ca agentul operativ să aibă grijă ca în interacțiunea cu cetățenii să nu escaladeze violența, să nu agraveze situația făcînd-o incontrolabilă. Dar agentul operativ mai știe un lucru: că el însuși devine parte constitutivă a situației pe care trebuie s-o rezolve. El știe că totul se filmează, că derivele, abuzurile și violența nelegitimă vor face obiectul unor proceduri disciplinare și legale care se pot întoarce împotriva lui, așa cum se întrevede la Caracal.
Experții în acest domeniu, de obicei sociologi și psihologi, își pun cîteva întrebări deranjante: de ce persoanele care afectează grav regulile de conviețuire nu apelează la mijloace pașnice pentru a-și atinge obiectivele, cum vor evolua lucrurile dacă, într-o situație, forțele de ordine ale statului sînt insuficiente pentru a menține sau restaura ordinea într-o localitate sau cartier, cum rezolvăm dilema conform căreia polițiștii și jandarmii trebuie să reprime conduitele violente, dar să nu folosească violența pentru că ar putea fi anchetați?
E bine că pînă în prezent nu vorbește nimeni despre toleranța zero în materie de dezordine socială și de criminalitate violentă. Intrînd în campania electorală, ar fi trist ca unii candidați să profite de cazurile recente de la Caracal, Iași, Gura Șuții și să ceară măsuri ferme începînd cu cel mai mic semn de devianță. Ar însemna că ei nu cunosc adevărata istorie a doctrinei promovate de primarul New York-ului între anii 1990-1994, care a promis eradicarea criminalității, dar, după scurt timp, totul s-a dovedit a fi un foc de paie mediatic, fără a avea un fundament științific, ci doar interese politice. Mai mult, în acea perioadă s-au deteriorat actul de justiție și climatul social: nu se ținea cont de circumstanțele atenuante, justiția nu mai avea în vedere proporționalitatea dintre infracțiuni și pedepse, condamnările pronunțate rapid nu asigurau timpul necesar aplicării unei justiții bine informate, nu se luau în calcul cauzele sociale ale infracțiunilor constatate, condamnările sistematice au discreditat aparatul judiciar, polițiștii hărțuiau pe toată lumea, penitenciarele s-au umplut pînă la refuz, starea de alertă și supraveghere s-a generalizat, surmenajul polițiștilor a ajuns la extrem, totul se reducea la un exces de putere care, de fapt, nu a rezolvat nimic pe termen lung. O dată în plus, s-a dovedit că adevăratele cauze ale criminalității au nevoie de alt tip de intervenții – trai decent, educație, dezvoltare umană, medicină pentru toți, locuri de muncă și, uneori, de compasiune.
Profesiile de polițist, jandarm sau agent de penitenciare au identitate profesională și proceduri sedimentate în timp care asigură capacitatea personalului de a selecta și chiar de a se opune schimbărilor care vin prin intermediul reclamațiilor, dezbaterilor mediatice sau celor incluse în politici sau coduri de conduită. Cercetările arată că modificările de conduită la nivelul funcționarilor din aceste profesii se schimbă numai dacă justificările și modalitățile de schimbare emană de la personalul însuși. Participarea acestor funcționari ai statului la acțiuni în care se confruntă cu mase mari de oameni se transformă într-o experiență fondatoare a identității lor profesionale, într-un rit de trecere care își pune pecetea pe personalitatea și comportamentul ulterior al celor în cauză.
Cu mulți ani în urmă, un criminolog norvegian, Nils Christie, spunea: cei care lucrează în domeniul justiției penale – magistrați, polițiști, jandarmi, penitenciariști, criminologi – nu sînt iubiți de nimeni pentru că, prin munca lor, arată celor aflați la guvernare că există un decalaj între ceea ce spun ei că există în țară și realitatea de fapt. Iar pentru a-și menține moralul, angajații din justiția penală nu pot face altceva decît să se înconjoare de cîțiva egali care i înțeleg și-i sprijină cînd le este greu. Este nedrept cînd acești funcționari ai statului sînt folosiți politic de către cei aflați la putere sau de către opoziție.
Trebuie să acceptăm că viitorul apropiat va aduce pericole emergente apărute din combinații de factori neașteptați, în care sensul acțiunilor va fi elaborat în cursul evoluției lor. În acest context, David Bayley, specialist internațional în domeniul penalității, afirma în 1985: „Legitimitatea puterii este larg dependentă de capacitatea sa de a menține ordinea. Ordinea este chiar criteriul pentru a spune dacă o putere politică există sau nu“.
Florian Gheorghe, conferențiar universitar doctor în psihologie, a fost director al Penitenciarului Rahova.
