Dumnezeu şi femeia în Iran
Bunica mea a fost una dintre primele femei care au studiat matematica şi fizica la Universitatea din Viena. Cînd a absolvit, în 1905, universitatea i-a acordat cea mai mare distincţie existentă la acea dată, un inel gravat cu iniţialele împăratului. Dar, cum pînă atunci nici o femeie nu primise acest titlu de onoare, împăratul Franz Joseph a refuzat să-i dăruiască premiul.
După mai bine de un secol, în prezent am putea spune că am depăşit prejudecata cum că femeile nu pot accede în orice domeniu al studiilor superioare pe care şi l-ar dori. Şi tocmai în acest context ne perturbă ştirea că mai bine de 30 de universităţi din Iran au interzis accesul femeilor la peste 70 de cursuri, pornind de la inginerie, fizică nucleară sau automatică şi ajungînd la literatura engleză, arheologie şi afaceri. Potrivit avocatului iranian Shirin Ebadi, porta-vocea drepturilor umane şi deţinător al Premiului Nobel pentru pace, aceste restricţii fac parte din politica guvernamentală de a limita posibilităţile femeilor de a se desprinde de casă.
Interdicţiile poartă şi o notă de ironie avînd în vedere faptul că, potrivit UNESCO, în facultăţile din Iran, mai mult decît oriunde în lume, printre studenţi predomină femeile. Anul trecut statisticile arătau că 60% dintre absolvenţi sînt femei, multe dintre acestea reuşind în discipline considerate tradiţional ca aparţinînd bărbaţilor – cum ar fi ingineria.
Probabil tocmai succesul pe care îl au femeile în facultăţi – şi rolul pe care l-ar avea o femeie educată în societate, rol care ar contraveni teocraţiei iraniene – a făcut ca Guvernul să pună oprelişti acestei tendinţe. Acum, femei ca Noushin, o studentă din Esfahan care a povestit postului BBC cum şi-a dorit să devină inginer mecanic, sînt puse în imposibilitatea de a-şi atinge ţelurile, în ciuda notelor mari pe care le-au avut la admitere.
Unii consideră că ideea egalităţii dintre sexe reprezintă un punct de vedere particular şi că noi, vesticii, n-ar trebui să ne impunem valorile unor culturi diferite de a noastră. Este adevărat că textele islamice susţin în diferite rînduri superioritatea bărbaţilor. Dar acelaşi lucru îl găsim şi în textele iudaice sau creştine; iar dreptul la educaţie, fără discriminare, este garantat prin mai multe declaraţii şi convenţii internaţionale, cum ar fi chiar Declaraţia Universală a Drepturilor Umane, la care au aderat aproape toate ţările, inclusiv Iranul.
Discriminarea femeilor este însă doar o parte a unui tipar mai larg al părtinirii la nivel oficial în Iran, un tipar din care fac parte şi cei care nu sînt nici musulmani, nici membrii ai uneia dintre cele trei minorităţi religioase recunoscute de către Constituţia Iranului: zoroastrianismul, iudaismul şi creştinismul. De exemplu, ca să te poţi înscrie la facultate, trebuie să-ţi declari apartenenţa religioasă la una dintre cele patru religii. Ateii, agnosticii sau membrii ai comunităţii Bahai din Iran nu sînt acceptaţi.
Imaginaţi-vă acum reacţia pe care aţi avea-o dacă cineva ar încerca să scuze discriminarea rasială, argumentînd că nu este bine să impui acest lucru unei culturi diferite. De fapt, am avut de-a face cu această „cultură“, timp de mai mulţi ani, în unele părţi ale Statelor Unite, cînd se presupunea că afro-americanii trebuie să călătorească în spatele autobuzelor, să meargă la şcoli diferite, la spitale şi chiar la universităţi separate. A fost „cultura“ apertheind-ului în Africa de Sud, care impunea oamenilor de culoare să trăiască separat de albi şi să aibă şanse reduse şi acces la o educaţie de slabă calitate. În alte cuvinte, era vorba de „cultura“ albilor care deţineau puterea în acele timpuri.
Acelaşi lucru se întîmplă în Iran. Conducătorii ţării sînt bărbaţi musulmani. Apelul liderului suprem, Ayatollah Ali Khamenei, în 2009, către „islamizarea“ universităţilor a condus la schimbarea cursurilor şi la înlocuirea unor academici de valoare de către figuri conservatoare. În urmă cu două luni, Khamenei a declarat că iranienii trebuie să revină la valorile tradiţionale şi să aibă mai mulţi copii – ceea ce, evident, are legătură mai mult cu stabilirea rolului femeii, decît cu importanţa natalităţii.
Sancţiunile internaţionale impuse în prezent Iranului se referă doar la împiedicarea regimului de a construi arme nucleare, fără a încerca să pună capăt discriminării femeilor şi celor pe motive religioase. Nu există boicoturi de anvergură în ceea ce priveşte universităţile din Iran, cum au existat de exemplu împotriva apertheid-ului din Africa de Sud. Pare că discriminarea sexuală şi religioasă nu este încă luată atît de în serios precum este discriminarea rasială sau etnică.
Probabil sîntem mai pregătiţi să acceptăm faptul că diferenţele biologice dintre bărbaţi şi femei sînt relevante pentru rolurile pe care le au în societate. Sînt multe diferenţe care nu ţin doar de natura fizică. Ar trebui să nu ne grăbim să tragem concluzia să dacă sînt mai mulţi bărbaţi ingineri decît femei, este vorba de o discriminare contra femeilor. Asta s-ar putea datora faptului că poate bărbaţii chiar îşi doresc mai mult decît femeile să devină ingineri.
Dar acest lucru e o cu totul altă poveste decît cea în care femeilor care vor să devină ingineri şi au calificările necesare li se ia dreptul de a urma această cale. Prin interzicerea explicită prin care femeile nu au voie să urmeze cursuri destinate doar bărbaţilor, Iranul face un pas indubitabil către discriminare rasială, care ar trebui condamnată la fel de ferm.
Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton. Printre cărţile sale se numără Animal Liberation, Practical Ethics, Rethinking Life and Death şi The Life You Can Save.
traducere de Stela GIURGEANU
Copyright: Project Syndicate, 2012.
www.project-syndicate.org
