Dl Takeda, inteligenţa artificială şi „ardelenii“
Shinichiro Takeda era un tînăr de 33 de ani, absolvent de studii de sovietologie, care lucra însă ca salesman într-o companie japoneză de tehnologie. L-am cunoscut în anul 1992 lîngă Tokyo, în urma unui anunţ prin care îmi promovam serviciile de predare a limbii engleze, pe care-l pusesem la avizierul unei bănci din orașelul Tokorozawa, din apropierea capitalei nipone. Takeda a acceptat destul de ușor să-i predau engleza folosind drept manual cartea The Society of Mind a lui Marvin Minsky, profesor reputat de inteligenţă artificială la Massachusetts Institute of Technology din SUA. Cartea era mai mult poetico-metaforico-filozofică, nicidecum inginerească, cum sperasem eu. O cumpărasem pentru mine de la librăria Kinokuniyadin Shinjuku. Eram student în anul IV la Calculatoare și, sătul de șirul neîntrerupt de mineriade bizare, de n-ar fi fost și sîngeroase, care se succedau în ţară, am hotărît să plec undeva, cît mai departe, unde nici Marco Polo nu ajunsese, deși poate visase și el la Chipango.
Ajuns la Tokyo, am fost surprins să aflu că poţi să predai în particular aproape orice îţi trecea prin cap. Aveam un prieten pe jumătate român, pe jumătate maghiar care fusese activ în mișcarea de protest din Piaţa Universităţii, în preajma lui Marian Munteanu. Scăpase la mustaţă de ciomăgeala minerilor din iunie ’90, trăgînd însă o spaimă pe viaţă. Apoi trecuse ilegal graniţa în Ungaria, ceruse azil politic și, fiind băiat deștept și descurcăreţ, obţinuse, după o jumătate de an, o bursă în Japonia. Băiatul ăsta preda reţete de preparare a sarmalelor ardelenești unui grup de gospodine nipone. De ce n‑aș fi putut eu preda inteligenţă artificială domnului Takeda? Sau Russia House de John Le Carré doamnei Kamei, care lucra într-o bancă din Tokyo și avea fantezii cu… Securitatea. Sau Ali Baba și cei 40 de hoţi, în franceză, unei alte japoneze, care lucra la Apple Japonia, dar dorea să emigreze în Canada.
Venise primăvara, florile de sakura se scuturaseră deja și, după lecţiile noastre de inteligenţă artificială, domnul Takeda a început să-mi pună și întrebări legate de ţara mea. Am crezut la început că e o altă formă a politeţii nipone, de pomină, dar nu, era o curiozitate reală. Avea grijă să cumpere întotdeauna niște gustări care, credea el, ar putea semăna cu ceva românesc, precum și ceva de băut, de obicei vodcă Stolichinaya sau Zubrowka. Iar eu îi povesteam încă jumătate de oră, adesea mai mult, despre locurile care îmi plăceau, despre București, despre munţi, despre Transilvania, castelul Bran și cîte și mai cîte. Sau despre mari compozitori și muzicieni, căci am uitat să spun că Takeda era ahtiat după muzica clasică. Lui îi plăcea foarte mult Bartók.
Deși cursurile cu domnul Takeda mergeau bine, pînă la urmă m-am decis să revin în ţară. Mi-am terminat studiile și, la cîţiva ani după întoarcere, mă pomenesc într-o bună zi cu un apel internaţional. Era chiar Takeda, care mă anunţa că se decisese să-și petreacă primul concediu în străinătate din viaţa lui în România. A sosit în scurt timp la București și a ţinut să fie cazat nici mai mult, nici mai puţin decît la Hanul lui Manuc. După vreo cîteva zile în Capitală, m-a înștiinţat într-o dimineaţă că ar vrea să plece într-o scurtă excursie spre Sinaia și apoi spre Ardeal. Dar în mod neașteptat, după ce a ajuns la Sinaia, nu mi-a mai dat telefonul zilnic, așa cum conveniserăm și, practic, l-am pierdut complet de pe radar.
Facem un salt în timp, pe repede înainte. Pe 26 ianuarie a.c, un prieten mi-a trimis link-ul unui ferpar din New York Times care anunţa moartea lui Minsky, în urma unei hemoragii cerebrale, după cum au declarat membri ai familiei. Cu mult înainte de apariţia microprocesorului, Minsky a pus bazele inteligenţei artificiale demonstrînd posibilitatea de a dota calculatoarele cu ceva ce aduce cu inteligenţa, așa cum o știm la oameni. Între timp, inteligenţa artificială a făcut progrese uimitoare și nu trece zi să nu apară măcar o știre majoră care anunţă noi și noi (potenţiale) aplicaţii – cel puțin uimitoare. În prezent, inteligenţa artificială a ajuns să însemne abilitatea unui computer de a înţelege ceea ce îl întrebi și de a-ţi furniza cel mai bun răspuns posibil, bazat pe toate dovezile disponibile. Exemple posibile sînt aplicaţiile Siri sau Google Now pe care le putem accesa pe smartphone.
E momentul să facem un salt înapoi în timp, pe repede înapoi. După vreo cinci zile în care îngrijorarea mea pentru soarta domnului Takeda nu a făcut decît să crească, m-am pomenit cu un telefon. Era el, Takeda, mă suna de la Predeal, și da, avusese o aventură cu totul ieșită din comun, pe care, însă, nu era capabil sau nu dorea să o povestească. Decît extrem de incoerent, fragmentar și, aparent, incomplet. În trenul care trebuia să-l ducă în Transilvania cunoscuse o doamnă brunetă, între două vîrste, ce purta niște fuste largi și multicolore, suprapuse, și care intrase în compartimentul lui și îi propusese să-i ghicească viitorul. Părea să aibă același drum cu Takeda. Ca fermecat, el acceptase fără să-și facă prea multe griji. Apoi filmul se rupe. Takeda nu putea să-mi povestească mai mult decît atît. Cert este că mai mult îmi sugera decît îmi descria în cuvinte că Ardealul e într-adevar fantastic și „ardelenii“ brunetei cu fuste multe, foarte largi și în culori ţipătoare, îi lăsaseră o impresie de neșters, deși perfect incomunicabilă.
Geo Scripcariu a studiat limba şi cultura japoneză la Şcoala Iezuiţilor din Shibuya, Tokyo.
