Din spatele cinematografului spre sala frescelor sau devenirea prin arhitectură

În decembrie 2023, cartea profesorului Marian Moiceanu, Din spatele cinematografului spre sala frescelor, cîștiga premiul „Duiliu Marcu”, dedicat creației arhitectonice, conferit de cel mai înalt for științific și cultural național, Academia Română.

Așa cum mărturisește însuși autorul, „am vrut să surprind în această carte: locuri, oameni și simțiri. Locuri în care am trăit, pe care le-am vizitat, pe care le-am gîndit prin proiecte sau pe care le-am construit. Oameni pe care i-am întîlnit, de la care am învățat, oameni cu care am trudit pe tărîmul profesiei, parteneri de joacă, dascăli, studenți, profesioniști, fără a uita meșterul zidar, instalator, tîmplar etc. Simțiri ale unor experiențe și emoții trăite în timp, în spații diverse, alături de oamenii care mi-au fost și îmi sînt alături. De aceea, cartea poate fi înțeleasă ca un omagiu adus Școlii care ne-a format și, de ce nu, ca o pledoarie în favoarea Arhitecturii”.

Această pledoarie este, în esență, povestirea, la persoana I, a drumului parcurs de autor pe drumul arhitecturii, atît ca profesie asumată, dar și ca mod de viață. Din acest motiv, ea are un caracter foarte personal și este scrisă cu o sinceritate care m-a impresionat și m-a atras încă de la primele rînduri. Așa încît am citit cartea cu grijă, ca atunci cînd cineva ți se destăinuie. Un prieten grec spunea că orice om este un univers, iar orice deschidere a acestuia către tine este un privilegiu pe care nu ai voie să-l refuzi sau nesocotești. În cazul cărții pe care v-o prezint în rîndurile de față, este vorba despre un copil care, de la siguranța și armonia curții bunicii, unde „poarta din fundu’ grădinii” se deschidea, magic și generos, către lumea pădurii, gîrlei, scăldatului și pescuitului, ajunge arhitect, apoi profesor și rector al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Această călătorie în timp și spațiu, la care autorul ne face părtași, devine, prin reflecțiile care punctează momentele importante ale narațiunii, un drum spiritual al dobîndirii înțelepciunii.

Privită prin această lentilă, cartea lui Marian Moiceanu mi-a evocat una dintre operele fundamentale ale culturii europene, Odiseea, care, la rîndul ei, reprezintă, dincolo de perspectiva aventurii eroice, periplul lui Ulise către înțelepciune, căci istețimea sa, enunțată aproape intraductibil chiar din primul vers (polutropon sau polytropon), nu-l poate duce acasă de una singură, pînă nu se transformă în înțelepciune și smerenie. Aidoma, cartea Din spatele cinematografului spre sala frescelor ne arată, încă din titlu, că drumul unui om pentru a deveni un bun arhitect presupune multe întoarceri, recalibrări și actualizări permanente, capabile să îl transforme radical, dar care nu alterează, ci, dimpotrivă, lasă neatinsă acea parte fundamentală a ființei, ce păstrează vii valorile moștenite și asumate.

Dragostea pentru frumos, armonie, utilitate, soliditate, prietenie, umanism, justă măsură, echilibru și, nu în ultimul rînd, credință formează o axiologie intrinsecă nu doar proiectelor autorului, prezentate amplu și ilustrat în carte, ci și discursului acestuia despre arhitectură care se împletește, inseparabil, cu viziunea sa despre viață. „Cred că atunci cînd ne naștem, primim fiecare în dar o scară. O scară generică, neștiută și neîncepută, fără trepte, dimensiuni și direcție. O scară pe care, fiecare în parte, sîntem liberi să decidem cum să o edificăm, devenind fără voia noastră arhitectul constructor.” Pe această scară, copilul care își petrecea timpul în spatele cinematografului, o „curte a miracolelor” giuleșteană, a urcat cu încrederea că valorile primite în dar de la părinți sînt trepte robuste, capabile să-l susțină, ajungînd să învețe arhitectura și, mai apoi, să-i învețe și pe alții, de pe treapta de sus, dar nu ultimă, a altruismului și generozității.

Asumîndu-și funcții administrative în facultate și universitate, de la prodecan la decan și rector, Marian Moiceanu și-a dedicat cei mai prolifici ani din viață, cu rezultate instituționale remarcabile, Școlii de Arhitectură „Ion Mincu”. Alături de o echipă nu mai puțin valoroasă, devotată și capabilă, cu elocvența propriului exemplu, el a format o generație de profesori care iubesc Școala, despre care scriam într-un alt articol că a fost, de-a lungul vremii, o citadelă a culturii înalte, a spiritului care transformă materia, construită pe principiile perene care i-au dat și specificul, și renumele. În cartea sa, autorul descifrează, pentru toți cititorii, scriitura elaborată și codificată a profesiei sale, încrustată timp de 130 de ani în universitatea ce poartă numele ilustrului arhitect, creator al școlii naționale de arhitectură, Ion Mincu: o scriitură care se împletește cu destinul României și care este responsabilă de construirea unei culturi colective valoroase și unice, pictată în 1930 de Olga Greceanu pe pereții monumentali ai Sălii Frescelor, kilometrul 0 al învățămîntului autohton de arhitectură.

Iar această cultură, căreia arhitectura îi datorează totul, căreia îi aparține și pe care o slujește, împreună cu știința și arta, formează fundamentul unui învățămînt recunoscut în plan mondial, realizat de dascăli generoși, al căror efort de a transmite valorile arhitecturii, ca valori ale umanității, este reliefat cu căldură în paginile cărții, iar eu am convingerea că acesta este unul dintre motivele pentru care Academia Română, păstrătoarea întru eternitate a spiritualității românești, i-a decernat premiul său. Și tot acesta este motivul pentru care vă invit să căutați cartea și să o citiți, punînd-o și în mîna copiilor de toate vîrstele care încă mai pășesc, liberi și fericiți, spre pădure și gîrlă, pe „poarta din fundu’ grădinii”, locul pe care îl ocrotim cu cea mai mare grijă în chiar miezul sufletelor noastre, pentru că, exact acolo, reazemă scara pe care o primim, la naștere, fiecare dintre noi.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.