Din România în Franţa - emigranţii romi

În numărul trecut am început prezentarea unei serii de articole dedicate comunităţilor de romi din Europa, condiţiilor de trai şi drepturilor umane şi civile ale acestora. Numărul de faţă ilustrează „chestiunea“ cu povestea romilor din Franţa, în general, şi a unui tînăr emigrant din România, în particular.

Cetăţenii români sînt astăzi liberi să-şi stabilească reşedinţa legală oriunde în UE, inclusiv în Franţa. La sfîrşitul anilor ’90, emigranţii romi, în special din România, deja începuseră să se îndrepte spre Franţa.

Aveau nenumărate stimulente pentru asta. Puteau suplini cererea de muncitori clandestini de acolo, prost plătiţi. Cerşetoria, prostituţia şi infracţiunile minore le aduceau mai mulţi bani în Franţa decît în România. Pînă şi serviciile sociale limitate, disponibile emigranţilor de acolo erau mai generoase decît cele pe care le aveau la dispoziţie romii din România. Limba franceză e uşor de stăpînit de către vorbitorii de română. Condiţiile de locuire pentru romii din ghetourile româneşti sînt mai rele decît cele din taberele pentru emigranţi ilegali din Franţa. Şi închisorile franceze sînt spa-uri, în comparaţie cu cele româneşti.

Ani de zile, eforturile oficialilor francezi de a se ocupa de emigranţii romi şi de taberele lor ilegale s-au îndreptat în două direcţii: să creeze condiţii destul de dificile încît să-i alunge pe emigranţii deja intraţi în ţară şi să-i împiedice pe noii emigranţi să mai vină. Munca murdară cădea, în mare parte, în seama oficialilor locali – în general aceştia nu voiau emigranţi ilegali care să-i deranjeze pe localnici. Era un timp cînd guvernul naţional al Franţei dădea 300 de euro de adult, 100 de copil şi un bilet de avion gratuit fiecărui emigrant care se oferea să părăsească Franţa şi să se întoarcă în România. Dar această măsură înzestra o familie de romi, de cinci persoane, cu un profit ce depăşea venitul anual al multor familii care locuiau în ghetourile din România. Mulţi emigranţi care acceptau banii pur şi simplu se întorceau, apoi, în Franţa.

Guvernul român nu prea avea ce să le ofere ca să-i facă să nu mai plece. Societatea franceză era împărţită în ce priveşte emigranţii romi. Pe de o parte, un grup de activişti şi avocaţi, romano-catolici sau evanghelici, se ofereau ca voluntari pentru a-i ajuta. Mai erau şi alţii, care-i sprijineau pentru că îşi hrăneau, astfel, fanteziile romantice despre „ţigani“. Pe de altă parte, mulţi francezi manifestau o ură rasistă faţă de  romi şi nu-i considerau altceva decît nişte „hoţi de ţigani“.

Emigranţii romi nu au voie să aibă prea multe slujbe în Franţa, şi puţini primesc asistenţă de la stat. Puţini îşi manifestă interesul pentru a se stabili acolo ca plătitori de taxe şi de chirie, deţinători de cărţi de rezidenţă sau paşapoarte. Mulţi spun că scopul lor este să pună bani deoparte ca să-şi construiască o casă în România, şi asta presupune un trai cu costuri minime în Franţa.

Tinerii vînd ziare pe stradă sau curăţă parbrize. Unii muncesc la ferme, pentru companii de sistematizare a drumurilor sau de construcţii – slujbe care le permit să strîngă mai mulţi bani, doar dacă evită plătirea taxelor. Alţii adună rămăşiţe de plastic şi metal, pe care le vînd apoi negustorilor; localnicii se enervează cînd romii fură, să zicem, capace de canal sau sîrme de cupru, sau cînd lasă vraişte în urma lor, după ce scormonesc prin coşurile de gunoi.

La sfîrşitul lui 2002, Nicolas Sarkozy, fiul unui emigrant francez din Ungaria, s-a lansat pentru prima dată într-o serie de atacuri asupra emigranţilor. Acestea i-au însoţit mandatul de ministru al Apărării şi, apoi, pe cel de preşedinte. Pe 3 decembrie, sute de poliţişti, în viteză şi cu sirenele pornite, au descins asupra a două tabere de romi. De atunci încoace, poliţia a întreprins numeroase raiduri şi operaţiuni de expulzare în taberele romilor. Emigranţii romi au fost bătuţi.

Se presupune că nişte ofiţeri de poliţie le-au confiscat bani emigranţilor romi care au fost prinşi cerşind. Legea franceză a fost amendată în aşa fel încît să-i permită guvernului să deporteze cetăţeni ai altor ţări ale UE care rămîn pe teritoriul francez mai mult de trei luni, fără să se angajeze sau să meargă la şcoală.

În 2010, preşedintele Sarkozy a considerat necesar să convoace o adunare fără precedent a guvernului, mediatizată din belşug, dedicată, parţial, romilor şi infracţiunilor lor. Înalţi oficiali, inclusiv ministrul de Interne, i-au asociat în declaraţii publice pe romi cu infracţionalitatea. Sarkozy însuşi s-a referit la taberele locuite de romi ca surse ale infracţiunilor şi i-a rugat pe miniştri să le desfiinţeze în trei luni. Expulzări pe scară largă au început de atunci.

În august 2010, un ordin guvernamental a instruit autorităţile locale să desfiinţeze „taberele ilegale“, în special pe cele locuite de romi. Guvernul a fost aspru criticat şi, de aceea, a revizuit ordinul, scoţînd referinţa specifică la romi, dar mesajul era deja clar.

Conform guvernului şi organizaţiilor nonguvernamentale, din ianuarie pînă în octombrie 2011, mai mult de 13.000 de cetăţeni români şi bulgari au fost expulzaţi din mai mult de 100 de tabere.

Sarkozy a dat înapoi după ce Comisia Europeană şi-a anunţat intenţia de a iniţia proceduri legale împotriva Franţei, pentru încălcarea Cartei UE. Un raport ulterior al Consiliului Europei a observat, mai tîrziu, că deportarea, de către Franţa, a mii de romi din România şi Bulgaria, în 2010, s-a bazat pe legi discriminatorii; că întoarcerile voluntare erau, de fapt, expulzări forţate, şi că distrugerea a sute de tabere ale romilor a încălcat drepturile omului. Poliţia a continuat să desfiinţeze mai multe tabere ilegale în 2011 şi a repatriat alţi 33.000 de emigranţi, cam o treime din romii din România.

● D.D. şi tabăra lui ilegală în Sucy-en-Brie

D.D. este rom şi are în jur de 20 de ani. Pe la vîrsta de 10 ani, a emigrat împreună cu familia lui în Franţa, din Buzescu, un sat din România celebru pentru romii bogaţi, implicaţi în crimă organizată. Imediat după sosire, D.D. a început să-şi ajute familia s-o scoată la capăt, „lucrînd“ în Gare du Nord şi în alte gări mai mici.

D.D. cerşea alături de mama sa, în primii ani. Mai tîrziu, cînta la fluier şi din gură pentru mărunţiş. Acum, zice el, poţi face bani îmbrăcîndu-te cu cămaşă, cravată şi haină sport şi ajutîndu-i pe călătorii străini să-şi ia bilete, să-şi facă poze şi să-şi cumpere dulciuri de la aparate. Poliţiştii îl alungă pe D.D., D.D. se întoarce.

În mai 2012, se aştepta ca poliţia să-l evacueze, împreună cu familia sa, de pe terenul vacant pe care îl ocupa de şase luni, în Sucy-en-Brie, o suburbie pariziană. Toţi cei aproximativ 200 de emigranţi din România care se stabiliseră acolo ilegal aşteptau ca poliţia să-i ridice şi să-i deporteze.

„Am fost expulzată în aprilie şi încă o dată cu două luni înainte“, a spus una dintre vecinele lui D.D., Maria, de 47 de ani. „Mi-am petrecut nopţile în stradă, cu cinci copii, în ianuarie şi februarie. Am găsit un alt loc unde să stăm pentru un timp. Apoi am venit aici. Am fost norocoşi. Dar trebuie să reconstruim totul de fiecare dată. „

D.D. şi alţi emigranţi şi-au aranjat rulotele şi barăcile în şiruri îngrijite. Fete şi femei din diverse generaţii ţineau interioarele impecabil de curate. Majoritatea bărbaţilor şi femeilor în putere mergeau să facă bani în fiecare dimineaţă, lăsîndu-i pe copii cu fetele mai tinere şi cu bunicii.

Tabăra exista, în ciuda unei pleiade de legi, decrete şi ordonanţe. În jurul barăcilor şi rulotelor era o adunătură hidoasă de rămăşiţe de metal, mobilă, jucării din plastic şi lemn, covoare, cauciucuri şi maşini de vînzare. Foloseau generatoare portabile pentru a-şi lumina casele şi pentru a-şi activa electrocasnicele – frigiderele, televizoarele, combinele, receptorii de televiune prin satelit.

Puneau aproape orice pe foc, pentru a-şi încălzi barăcile şi rulotele, pentru a găti, pentru a fierbe hainele copiilor. Deschideau cu forţa hidrantele ca să-şi ia apă de băut, de spălat. Nu aveau toalete. După luni de cereri, autorităţile locale de la Sucy-en-Brie le-au oferit o singură pubelă. Odată umplută, oamenii aruncau conţinutul acesteia printre pomişorii şi iarba înaltă de la marginea cîmpului.

Emigranţii cereau asistenţă medicală, de cele mai multe ori, spitalelor publice sau camerelor de gardă – mai ales în cazul femeilor gravide sau al copiilor. Aproape nici unii dintre copii nu mergeau la şcoală, pentru că oficialii şcolilor refuzau să-i primească.

Aşa că, încă din preadolescenţă, mulţi dintre copiii de emigranţi rătăceau liber prin Paris – sărind bariere, fugind şi ţipînd, căutînd slujbe ocazionale, cerşind şi chiar şterpelind telefoane mobile, portofele şi mărunţiş de pe mesele cafenelelor în aer liber.

Ofiţerii de poliţie din Sucy-en-Brie considerau că romii de acolo nu constituie cine ştie ce ameninţare. „Fără crime, fără violuri, fără furturi, fără ameninţări cu arme“ – spunea unul dintre ei. „Cîteva legume furate din grădini, cîteva celulare şi ceva mărunţiş şterpelite de pe mesele cafenelelor...“ şi cam atît.

După ce în jur de 30 de emigranţi romi au ocupat clădirea unei fabrici abandonate în 2008, rezidenţii locali, inclusiv un director de şcoală şi un proprietar de magazin, au organizat o mişcare de solidaritate care să-i ajute pe aceştia să-şi ţină familiile laolaltă şi să găsească o soluţie de durată pentru nevoile lor, inclusiv pentru înscrierea copiilor la şcoală. Mişcarea a făcut să circule o petiţie care spera să sensibilizeze şi Primăria.

Grupul lui D.D., de aproximativ 200 de oameni, a apărut în locul vacant, aproximativ peste noapte. Cîţiva locuitori au împărţit fluturaşi care spuneau că oraşul va fi invadat de un val de „români“ hoţi. În aprilie 2012, D.D. şi vecinii lui au primit note oficiale de evacuare şi ordine să părăsească Franţa.

La începutul lui mai 2012, François Hollande l-a învins pe preşedintele în funcţie Sarkoszy şi a devenit noul preşedinte al Franţei. O lună mai tîrziu, votanţii le-au dat socialiştilor o majoritate de locuri în Adunarea Naţională a Franţei. Hollande a promis să pună capăt expulzărilor şi deportărilor emigranţilor ilegali şi să găsească soluţii la problemele lor, fără să atragă alte valuri de emigranţi în căutarea unei vieţi mai bune.

Peste vară, un tribunal a emis un ordin prin care D.D. trebuia să se mute, pînă pe 15 septembrie, din locul vacant pe care îl ocupa. Cu două săptămîni înainte de termen, femei şi bărbaţi din tabăra de la Sucy-en-Brie au început să caute un nou loc în care să se aşeze. Pînă la expirarea termenului, cu toţii s-au mutat într-o nouă tabără, dintr-o altă suburbie a Parisului. „Dacă mă vor da afară din nou“ – a spus D.D. – „o să-mi sun familia şi prietenii şi o să-mi găsesc un alt loc. Dacă voi fi deportat, voi reveni.“

Chuck Sudetic este editor senior la Open Society Foundations.

traducere de Iaromira POPOVICI 

Foto: L. Muntean