Un om liber este ambasadorul perplexităţii
interviu cu Mihail NEAMŢU Aş vrea să vă întreb: de ce istoria religiilor? Care este locul dvs. în cadrul echipei de la "Archaeus" şi cu ce proiect personal vă înseraţi acolo? "Archaeus" este singura revistă română de istorie a religiilor - un spaţiu deschis studiului istoric al diferitelor tradiţii religioase, dar şi mediul reflecţiei articulate conceptual. Animatorii acestei reviste, în primul rînd Eugen Ciurtin şi Mihaela Timuş, au introdus în cercetarea comparată noi rigori şi exigenţe exemplare. Dovadă este numărul foarte mare de colaboratori străini care au onorat paginile acestui periodic (alături de "Studia Asiatica"). Eu personal coordonez studiile şi recenziile primite de la diverşi colaboratori pentru rubrica "creştinism patristic" alături de "antichitatea tîrzie." Sînt bucuros să vă spun că această revistă a publicat de-a lungul anilor contribuţiile unor numeroşi cercetători români consacraţi acestor domenii: Bogdan Tătaru-Cazaban, Gabriela Cursaru, Corin Braga, Ovidiu Olar, Dragoş Mîrşanu, Leo Stan, Dragoş Giulea, Claudiu Biliuţă. Pe lîngă publicaţiile în domeniul istoriei creştinismului, periodicul nostru a mai găzduit semnăturile multor colegi şi prieteni, printre care îmi face plăcere să-i menţionez pe Andrei Oişteanu, Vlad Alexandrescu, Cristina Neagu, Marius Lazurca, Martin Bodinger, Daniela Dumbravă, Eduard Iricinschi, Bogdan Honciuc, Radu Drăguloiu şi alţii, lista rămînînd - evident - deschisă. În ceea ce mă priveşte, am fost cooptat în redacţia "Archaeus" într-un moment de cotitură în parcursul meu formativ, nu fără cîţiva ani de apropieri şi tatonări. Abandonam şansa specializării în fenomenologia continentală, prin aprofundarea dialogului cu "dilemele istoriei". Eram la sfîrşitul primei facultăţi, cînd remarcam cu tristeţe că şcoala românească de filozofie nu insistă deloc pe istoricitatea formelor de gîndire. Ca absolvent al Facultăţii de "Istorie - nota bene - şi Filozofie" din Cluj-Napoca poţi fi un expert în Platon, cu grave lacune de cunoaştere a istoriei culturii greceşti. Desigur, există situaţii încă mai spectaculoase: devoţi ai Sf. Toma dâAquino care nu cunosc nici măcar rudimentar Biblia sau specialişti în Derrida care nu ştiu nimic despre războiul franco-algerian din 1962. Nu vreau să fiu greşit înţeles: vina nu este neapărat individuală, ci ţine în primul rînd de autismul sistemului educaţional, stimulat şi de compartimentalizarea studiului liceal şi universitar. Credeţi într-o ierarhie a genurilor publicistice într-un domeniu cum este cel al istoriei religiilor? Toate lucrurile făcute temeinic îşi au demnitatea şi importanţa lor. O recenzie inteligentă poate fi mai revelatoare decît o duzină de articole, reciclate eventual într-un volum. Ca şi teologia, istoria religiilor este, într-un anumit sens, o disciplină totală care, pentru a funcţiona sănătos, are nevoie de geniul complementarităţii. Fără o asceză şi un discernămînt ospitalier, istoria religiilor nu poate supravieţui. Prin urmare, într-o revistă cum este Archaeus descoperirile arheologului se întîlnesc cu documentele muzeografului, iar comentariul generalist al filozofului se odihneşte în penumbra editărilor critice ale clasicistului minuţios. Unitatea de ansamblu a unei traiectorii individuale sau colective se vede mai ales în momentul alcătuirii bibliografiilor, puncte de acumulare şi sinteză pentru oricare generaţie. În ultimă instanţă, este vorba despre virtuosul cerc hermeneutic. Recenziile semnalează apariţia unor studii sau monografii, iar monografiile şi studiile se construiesc prin referinţa indispensabilă la recenzii. La noi, încercări modeste, precum "recenziile" sau "notele bibliografice", contează încă foarte puţin în alcătuirea dosarele doctorale, fără să mai vorbim despre formarea studenţilor din facultăţile umaniste. În sfîrşit, seniorii universitari, doborîţi de sarcini administrative sau excedaţi de numărul de cursuri predate, adoptă arareori inserţia în lumea "marginaliilor". Astfel se titularizează schizofrenia, excomunicarea reciprocă, în timp ce cultura dialogului şi dezbaterea ideilor îşi prelungesc vacanţa. Pe de altă parte, genurile literare, adoptate de un cercetător, sînt dictate şi de maturitatea instituţiilor academice din care face parte. La titlurile menţionate deja în lista dvs. aş adăuga traducerile şi... interviul. Dacă redactorii "Archaeus" au ajuns să dea interviuri, în pofida tinereţii lor, aceasta se întîmplă pentru că disciplina, pe care ei o reprezintă, nu are suficientă recunoaştere instituţională. Nici una din Universităţile autohtone nu se poate lăuda, pe lîngă Facultatea de Filozofie sau Teologie, cu un departament de tipul religious studies (o formulă deja abandonată în unele medii anglo-saxone; dar asta e o altă poveste). Vorbind despre ierarhii, mi se pare anormal ca acest lucru să treneze de mai bine de cincisprezece ani, în ţara lui Eliade şi Culianu. Mă bucur însă că sînt multe instituţii gata să redeschidă acest subiect, cu cîteva săptămîni înainte ca România să găzduiască Congresul european de istoria religiilor, la Bucureşti. Mărunţişurile memoriei şi umilinţa detaliului Cum aţi ajuns la teologie şi cărei nevoi personale îi răspunde studiul acesteia? Care ar putea fi raportul instituţional dintre teologie şi celelalte discipline umaniste? Am fi nişte locuitori ai "insulei fericiţilor" dacă am putea da răspunsuri exhaustive la o asemenea întrebare. Mi-ar plăcea deci să spun, măcar într-o primă instanţă, "nu ştiu". Nevoile profunde ale interiorităţii noastre depăşesc întotdeauna limitele raţiunii discursive. Nu vom afla niciodată de ce sau cum o disciplină ne consumă cu pasiune timp de-o viaţă (iar, măcar pentru teologi, mai mult decît atît). Nici în vara lui 1995, cînd decideam la Arad să încep pregătirile pentru examenul de admitere la Facultatea de Filozofie, nici la Londra, în 2005, cînd îmi pregătesc doctoratul în Teologie, n-am văzut o contradicţie între cele două discipline. Pentru antici, pe care îi consider cei mai buni dintre contemporanii noştri, filozofia era sinonimă cu teologia. După cum vedeţi, refuz să accept pînă la capăt separaţia kantiană între cunoaşterea cu pretenţii de universalitate, avînd drepturi depline în spaţiul "public", şi o anumită practică religioasă "privată", care nu reprezintă decît expresia unei "nevoi personale". Aspiraţiile noastre profunde sînt mereu legate de visul comunităţii umane căreia nu i-am refuzat adopţia. Timpul pe care-l dedic studiului şi practicii teologiei este rezultatul unui vot de încredere acordat cu generozitate de-o vie comunitate eclezială, chiar dacă nu întotdeauna vizibilă. Apartenenţa la tradiţia creştină răsăriteană îmi este suficientă pentru a asuma deschis "primejdia mărturisirii". Mai este ceva. În matricea gîndirii şi meditaţiei creştine, teologia este contiguă cu noţiunea de revelaţie. Peniţa teologului ce-şi risipeşte cerneala pe ciornele istoriei, foloseşte călimara unui Logos increat, dar întrupat. Absolutul a acceptat umilinţa contexualizării imanente. Numai cu această precizare aş putea subscrie la enunţul lui Aby Warburg: "Der lieber Gott steckt im Detail". Cunoaşterea teologică se hrăneşte din mărunţişurile memoriei, din Scripturi, dar şi din tradiţia care i-a devenit ecou şi promisiune. Neobosit semiotician, teologul poate cultiva nestingherit prietenia cu istoricul, filologul sau filozoful de profesie. Pasiunea pentru adevăr şi umilinţa de-a recunoaşte importanţa detaliului fac numitorul comun al acestei întreprinderi amicale şi colegiale. Refuzul îmbălsămării În final, o întrebare personală: în ce fel vă regăsiţi în orizontul generaţiei dvs.? Vă mărturisesc, sincer, că nu mi-am pus încă această problemă. În plus, sînt convins că delicata chestiune a regăsirii într-un orizont de generaţie poate rămîne, pentru multe decenii, restantă. Structural, sînt înclinat să refuz apelul la abstracţii simbolice cînd este vorba, înainte de toate, despre întîlnirea cu adevărul unic al persoanei umane. Această sensibilitate apriorică se traduce politic într-o opţiune pentru liberalismul anglo-saxon, adversar al gîndirii de castă, al sociologizărilor marxiste şi, evident, al hermeneuticii suspiciunii. Pot cultiva prietenia cu oameni de toate vîrstele şi provenienţele geo-culturale, încărcaţi adesea cu istorii subiective foarte diferite. Cu alte cuvinte, refuz să citesc eticheta înainte de-a consulta meniul. Cred că un om inteligent şi liber trebuie să fie un ambasador al perplexităţii, refuzînd deliciile morbide ale îmbălsămării prin ralierea la diferite "grupări" sau "generaţii" deja obosite de atîta devenire. Observ că noţiunea de "generaţie" revine obsesiv în cronicile, mai cu seamă cele literare, ale unor recenţi culturali. Vorbim de aproape două secole despre integrarea europeană, dar părem a frecventa cu zel numai bursa de pariuri a cluburilor româneşti de presă. Pasiunea de chibiţ a celor care configurează echipe, dau pronosticuri şi redactează clasamente mă lasă rece, ştiind că şi trece, întocmai ca valul dunărean din "Glossa" şi, evident, Viena lui Eminescu. Apelul insistent la categorii atît de omogene, cum este conceptul de "generaţie", denotă nu atît complexele precocităţii, cît nesiguranţa retardării. Sper că-mi veţi ierta orgoliul acestei divagaţii. Pentru a vă răspunde totuşi la întrebare, mi-aş dori să mă regăsesc - ca un tînăr mai puţin ştiutor - în orizontul de excelenţă al unor cărturari care şi-au sacrificat biografia pentru a întemeia nu atît o generaţie, cît mai ales o şcoală. Dintre toţi aceia care şi-au investit energiile pentru a crea nu doar opere, ci mai ales instituţii (resuscitînd discipline avortate, redresînd catedre, facultăţi sau departamente închise, modelînd formativ studenţii, girînd uneori anonim burse de studii, revitalizînd edituri academice, coordonînd colecţii de carte, ş.a.m.d.) doresc să-l amintesc pe dl Mihai Şora. Fiu de preot ortodox, "elev" al lui Mircea Eliade, autor al unui strălucit debut filozofic în Franţa postbelică, arbitru al moderaţiei, gînditor al utopiei personaliste, maestru fidel al unor ucenici brilianţi şi, mai ales, paznic de far în anii de beznă orbitoare ai comunismului, Mihai Şora este modelul nemediatizat al unei generaţii de români sans (mais aussi hors) fronti
