Tot înapoi!
Deşi are origini anticlericale, laicitatea de tip francez garantează separaţia dintre sacru şi profan, recunoscînd că lumea îşi urmează propria vocaţie şi că Biserica gestionează "cele sfinte". E un principiu sănătos, a cărui aplicare a ferit Europa modernă de noi războaie religioase. Ştim cu toţii că profan e tot ce nu e sacru, şi invers. Cele două categorii operează prin contrastul dintre ele. De aceea, a susţine laicitatea Statului nu înseamnă deloc a lovi în demnitatea Bisericii. Dimpotrivă. Gîndirea catolică a postulat principiul "o Biserică liberă, într-un Stat liber" tocmai pentru a se asigura că fiecare dintre cele două entităţi funcţionează autonom. Libere să lucreze, ele pot chiar conlucra, spre binele comun al societăţii. E ceea ce se întîmplă, de cel puţin un secol, în Europa occidentală. Altfel se prezintă situaţia din aria Ortodoxiei, unde relaţia Stat-Biserică e fixată constituţional, fără ca inerţia cezaropapismului bizantin să fi dispărut. Independenţa faţă de otomani a generat puseuri de naţionalism în sînul tuturor popoarelor ortodoxe. În anii â30, combinaţia dintre religie şi politică a generat viziuni etnocratice, violenţă şi intoleranţă. Comunismul a început prin a folosi religia ca suport patriotic al schimbării revoluţionare şi a sfîrşit prin a o trata ca instrument propagandistic extern. Oricum, tranziţia postcomunistă nu a lămurit în plus raportul esenţial dintre Biserică şi Stat. Biserica a fost exploatată în campanii electorale şi a continuat să fie întreţinută cu fonduri publice, prelevate din impozite. Statul nu e complet liber, iar Biserica, nici atît. Iată fundalul pe care apare şi reapare, la noi, întrebarea legată de "implicarea preoţilor în politică". Fiecare şi-a dat cu părerea. În 2004, Sinodul a pus o interdicţie în acest sens. Acum, Sinodul o aprobă, sub anumite condiţii: candidaturi pentru consiliile locale, fără înscrierea în partide şi cu aprobarea selectivă a episcopului. Am urmărit reacţiile, ca şi dumneavoastră. Nu-i de mirare că politicienii, cu excepţia unui lider liberal, au "salutat" măsura. Se simt uzaţi moral, neştiind dacă vor mai figura în Parlament (dată fiind introducerea votului uninominal). Şi atunci, aplaudă tot ce face Biserica, doar-doar le va veni de acolo salvarea. Însă chestiunea ne priveşte pe toţi. E drept că viaţa, istoria i-au obligat adesea pe preoţi să se ocupe şi de lucruri lumeşti. În diaspora, numeroşi preoţi ortodocşi lucrează te miri pe unde, pentru că nu pot supravieţui doar cu subvenţia statului român sau cu sumele încasate la parohie. Decizia Sinodului reprezintă şi o manieră de a le oferi anumitor preoţi mai săraci un debuşeu financiar. Este ea, totuşi, o hotărîre bună? În principiu, preoţia nu restrînge drepturile civile, incluzîndu-l pe acela de a alege şi a fi ales. Dar sînt oare preoţii, viitori consilieri locali, pregătiţi pentru a exercita o asemenea funcţie? Am destule îndoieli. Să ne imaginăm transpunerea concretă a respectivului "pogorămînt" sinodal. Din luna mai încolo, vom avea X comune şi oraşe unde primăriile vor decide cum să-şi cheltuiască bugetul, şi prin votul părintelui consilier. Apar inevitabil obligaţii, favoruri, preferinţe, conflicte de interese... Cum se păstrează preotul-consilier deasupra atîtor drăcovenii? Sau cum va rămîne el "curat", dacă participă la circuitul banilor, al influenţelor mai mult sau mai puţin legale? Poţi sluji "la doi domni"? Hristos spune foarte răspicat că nu. Iar Sf. Pavel adaugă: "cine slujeşte la altar, de la altar (nu de la primărie!) să şi mănînce"... La fel şi canoanele, care interzic preoţilor camăta, cîrciumăria şi orice alte activităţi lucrative. Ce mai contează? Sîntem ca în vodeviluri, cu elita noastră provincială formată din prefect, primar, jandarm şi popă: tot mereu pe scenă, veseli şi uniţi la toate cele. Secolul al XIX-lea a reînceput, cu sardonica binecuvîntare a lui nenea Iancu. Şi mai lasă-mă, domnule, cu Evropa dumitale!
