Sosso
Biografiile politice sînt adesea palpitante, la modul macabru. Am parcurs, bunăoară, Le jeune Staline, de Simon Sebag Montefiore, a cărui amplă cercetare, apărută în engleză, a fost tradusă în franceză la Editura Calman-Lévy (2008). Ancheta lui SSM e condusă profesionist: documentare în arhive georgiene sau moscovite deschise recent, colaţionarea unor mărturii directe, montaj epic, pe firul timpului, situare critică, lipsită însă de orice prezumţie judecătorească. Lectura îţi demonstrează că marii paranoici ai sistemelor totalitare au profitat pe nedrept de scuzele psihanalizei: Sosso, descris aici din leagăn, pînă la preluarea puterii supreme, beneficiază de cauţiunea a tot felul de traume originare: tatăl (prezumtiv şi alcoolic) îl bate pe rupte, e complexat din pricina sănătăţii şubrede şi a unui braţ invalid etc. Desigur că mediul în care se formează personalitatea cuiva nu poate fi subestimat şi nici scos din tabloul explicativ al faptelor. Dar cum am putea accepta supoziţia că oricare copil nefericit are cumva "dreptul" de a deveni asasin în masă, maniac al conspiraţiei şi definitiv lipsit de scrupule? Desigur că SSM nu susţine ca atare o asemenea teză. El ni-l prezintă pe tînărul Djugashvili ca pe un tipic produs al turbulenţelor sociale din aria caucaziană a unui imperiu ţarist sclerozat şi gata să cadă sub loviturile terorismului anarhist. Frapant e - dincolo de slăbiciunea Okhranei, de complicitatea baronilor petrolieri din zona Baku-Batumi sau de fanatismul extremiştilor de stînga - sentimentul că viitorul "tătuc al naţiunilor" avea realmente un Destin: e greu să înţelegi nu atît cum, ci mai curînd de ce a supravieţuit Sosso, în vreme ce atîţia alţii ca el au murit în Siberia, au încasat gloanţele cazacilor lui Nicolae al II-lea sau au fost lichidaţi, ca trădători, la comanda internă a Partidului Bolşevic? L-a protejat Dumnezeu? Întrebare cît o teodicee! Micul "erou" fusese un eminent elev al seminarului teologic din Tbilissi: voce remarcabilă, curiozitate poliglotă, apetit nesăţios pentru lectură, poezii romantice, în spiritul naţionalismului gruzin, impulsuri dominatoare, spirit rebel. La 19 ani, acest cititor clandestin de Platon, Hugo, Zola şi Plechanov (deopotrivă interzişi) basculează într-o religiozitate marxistă ilustrată prin pasiunea clandestinităţii, a violenţei sistematice şi a travestiului. E mereu singur. Manipulează. Ţese reţele de informatori. Controlează totul cu o suspiciune maladivă. Seduce auditorii diverse, dar şi o mulţime de femei, partenere sau nu de isterie ideologică. Bandit cu reţineri ascetice, organizează minuţios spargeri de bănci, furturi de arme, tipografii secrete, asasinate răsunătoare. Îi urăşte "natural" pe toţi moderaţii adepţi ai unor reforme "treptate", fie aceştia liberali, social-democraţi sau menşevici. Se vrea "intelectual" (şi nu e deloc incult, ci doar un obsedat al "practicii" revoluţionare), dar preferă, chiar şi în puşcărie, compania deţinuţilor de drept comun. Antisemit, Stalin devine şi antigeorgian. Îl detestă din prima clipă pe Troţki, care-l eclipsează, enervîndu-l cu geniul său oratoric sau jurnalistic. Unicul idol, V.I. Lenin, căruia îi trimite fonduri din racket-ul generalizat, e doar un reper temporar, pentru că, la urma urmelor, Sosso nu lucrează decît pentru el însuşi... Crimele de anvergura genocidului, la care avea să recurgă în calitate de stăpîn al URSS, îşi au deci originea în tinereţea mereu încordată a acestui personaj dement, cinic, reptilian. Pentru el, pînă şi sacrificarea "tovarăşilor" de luptă e la fel de firească precum căderea frunzelor, toamna. Ajuns la Kremlin, Stalin primeşte petiţii care îi solicită clemenţa: le respinge, cu argumentul că numeroşi membri ai propriei familii înfundă Gulagul... Avea să-i apere, paradoxal, doar pe unii poeţi, cerînd de pildă NKVD-ului să-l lase în pace pe Pasternak, deasupra "plafonului de nori" unde trăieşte. Oroarea ştie uneori să fie delicată.