Prinţul fatimid

Auzisem de Aga Khan: o legendă exotică, un filantrop monden, un aristocrat miliardar. Acum cîteva zile am avut onoarea de a-l întîlni şi şansa de a transforma clişeul într-o convingere personală reformulată. Ocazia? Primirea Alteţei Sale în rîndul membrilor străini ai Academiei Franceze de Arte Frumoase. Data? 18 iunie 2008. Cît despre motivele schimbării mele de percepţie, iată-le în continuare, cu tot regretul obligaţiei de a fi succint. Primul: Aga Khan este un ales al Fortunei, zeitate capricios-ecumenică. S-a născut la 19 decembrie 1936, într-una dintre cele mai vechi familii de pe Terra: aceea a dinastiei fatimide, care numără aproape 14 secole şi a generat lungul şir al liderilor meniţi să conducă spiritual comunitatea ismaeliţilor (circa 10 milioane de credincioşi, răspîndiţi din Africa orientală pînă în Pakistan). Prinţul Karim este al 49-lea imam ismaelit şi a preluat această funcţiune sacră la 11 iulie 1957, succedînd bunicului său, Sir Sultan Mohamed Shah Aga Khan (care, înainte de a fi numit Înalt Comisar ONU pentru Refugiaţi, avusese bunul gust de a se îndrăgosti de... Miss România 1928: o spun, desigur, pour le petite histoire). Revenind la actualul Aga Khan, să notăm că Alteţa Sa a beneficiat de o fabuloasă moştenire (religioasă & financiară), care i-a permis, după copilăria petrecută la Nairobi, o educaţie privilegiată, începută la Geneva (cultură franceză) şi desăvîrşită la Harvard (cultură anglo-saxonă)... Încă un norocos! Dar nu şi un alt parazit de lux, care trăieşte doar pentru sine, într-o lume capitonată. Abil om de afaceri, Aga Khan şi-a asumat o misiune şi a demonstrat că o merită: aceea de a face binele, de a contribui, nesentimental şi eficient, la dialogul culturilor şi progresul societăţilor sărace. Al doilea motiv: prinţul Karim Aga Khan posedă inteligenţa personală de a-şi gîndi singur programul. Nu în sensul că le ştie pe toate, ci în acela că înţelege ce finanţează şi doreşte ca banii săi să sprijine proiecte care corespund unei viziuni. Aş defini această viziune filozofică prin expresia "futurismului conservator". De pildă. Atunci cînd a fondat, în 1977, Premiul Aga Khan pentru Arhitectură, eroul acestui articol ştia foarte bine ce urmăreşte: să oprească mimetismul modernist al urbanismului islamic din anii ’60 şi să-l înlocuiască printr-o revizitare creativă a tradiţiei clasice. A reuşit să inducă, prin selecţie, un curent alternativ, definit prin ecologism, tehnologie, utilizarea materialelor tradiţionale şi reabilitarea integrată a habitatului (locuinţe, drumuri, servicii). Mai am însă un recent dobîndit motiv de admiraţie: caracterul Prinţului, aşa cum rezultă el din faptele sale, din atitudinea publică, din discursul de recepţie rostit sub cupola Academiei Franceze, în faţa unui parter de fracuri brodate şi (mai ales) de capete ilustre. Subtilitatea cu care oratorul şi-a omagiat predecesorul (faimosul arhitect japonez Kenzo Tange), umilitatea sa nejucată, tonul său lipsit de orice condescendenţă emfatică au fost ingredientele unui moment intelectual privilegiat, care mi-a amintit, prin simpla lui manifestare, cît de rare au ajuns astăzi însuşirile evocate. Protector al propriei comunităţi şi vestitor al unui islam moderat, Prinţul a înfiinţat Universitatea Asiei Centrale (al cărei cancelar este), montînd simultan Reţeaua Aga Khan pentru Dezvoltare (AKDN), un grup de agenţii care operează pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă din ţările emergente. A restaurat cartiere musulmane antice din Cairo... dar s-a angajat recent şi în reabilitarea unor situri patrimoniale occidentale. Cum ar fi domeniul de la Chantilly, unde castelul prinţilor de Condé, hipodromul, grajdurile regale şi grădinile desenate de Le Nôtre vor fi laolaltă restituite, după ani de travaliu atent, în spledoarea lor originară. Ce-aş putea scrie cu titlu de concluzie? Doar că lumea contemporană - derutată axiologic, sufocată de populism şi marketing - resimte acut nevoia de a mai putea exalta, cu fervoarea exemplarităţii contagioase, asemenea figuri.