Patimile culturii

- sau despre frumosul care se linişteşte în taina minţii - Cultura este făcută de aleşi; noi, ceilalţi, o putem descoperi, aprecia, ne putem bucura de ea, o putem iubi ori urî, uneori sîntem nevoiţi să o suportăm doar; în nici un caz însă nu ne este la îndemînă a o ignora (chiar dacă - ca să-l parafrazăm pe Octavian Paler - ultima vanitate a mediocrităţii este să recunoască că există lucruri care o depăşesc). Aşadar, cultura este (poate fi) natura noastră profundă, lucidă şi uimită, iar o viaţă lipsită de cultură, orice coeficient de comoditate dezvoltă, oricît de trepăduş se afişează, tot duce la o "desfăşurare şi un deznodămînt" şi oricît confort - se zice - aduce, nu este decît o jalnică şi "tristă minciună voioasă". Cultura (generală) este, în accepţiunea lui Tudor Vianu, o instrucţie mai mult sau mai puţin completă în legătură cu aspiraţiile noastre către valorile intelectuale şi care nu poate (n.n.) să nu ţină deloc seama de celelalte ţinte ale vieţii omeneşti, cum ar fi adîncimea morală sau cea estetică şi religioasă a omului. Altfel, cum am putea spune că "sintagmele" cele mai frumoase ale propriei culturi - atît cît ea există - se aliniază în mintea noastră, o îmbogăţesc şi îi aduc pacea, cum s-a întîmplat illo tempore cu Giacomo Leopardi, care, iată, atît de devreme, la optsprezece ani, s-a convertit, trecînd de la erudiţie la frumos?! Per a contrario, sîntem copleşiţi, striviţi şi fascinaţi de libertatea a şi anti culturală şi ne place, iată: "să ne exhibăm copios într-o oralitate locvace şi agresivă", în atitudini laşe, în producţii aşa-zis ştiinţifice, grosiere, intelectuale, caricaturale. Şi aşa am ajuns bezmetici şi nefericiţi, tocmai pentru că am făcut şi facem jocul acelora care vor să ne ex-culturalizeze şi să proclame desiderio non grata (?!) nevoia noastră de frumos şi idealizare. Omul de cultură (cît şi cel iubitor de cultură) trăieşte, este pasionat, pătimeşte în proximitatea întrebărilor pe care le provoacă, fără a renunţa la acea stare de vigilenţă menită să-i asigure clarul de gînd şi compania frumoaselor risipe. Mai mult, îşi îngăduie să privească materia trecătoare cu măsura veşniciei datorită privilegiului de a fi acceptat de paserea măiastră, despre care se spune că, odată "strecurată în lume", îi scoate la lumină pe toţi cei rătăciţi în hăţişuri, pentru ca, apoi, să tot cînte şi să se tot înalţe, niciodată pămîntescul nemaiatingîndu-l. Tocmai pentru că "predispoziţia ciclotimică" îi caracterizează pe toţi marii iubitori, creatori şi trăitori de frumos, din nevoia destinală de a se dărui şi mărturisi cu acele fragmente de gîndire inedite şi incitante, eminamente estetice şi morale; iar pasiunea (patima) lor pentru dilemele fundamentale este cu atît mai mirabilă, aşa încît: "orice om de cultură (iubitor de cultură) este o unicitate şi o singurătate; şi orice singurătate are cîteva picături de frumos şi bun aşezate în chivotul propriei pătimiri". Darul cultural - împărtăşirea culturii - este (poate fi) un demers menit să înfrunte, să "albească" conştiinţa morală de imagine (masca) şi să dea rost bun dinamicii vieţii; sau un act de gratitudine şi deferenţă, rezultatul unei colaborări de tipul maestru-discipol (duhovnic-ucenic), nevoia transcenderii convenţiei în epifanie; asta chiar dacă din cauza fiţoşilor şi lichelelor, adesea cultura bate în retragere şi se restrînge în gesturi simple şi în inimile celor capabili să îndure jarul metaniei. În fapt, cultura este însăşi viaţa în derulare, ea pecetluieşte indivizi şi neamuri şi îi "conectează" la ceea ce este "altfel". Pentru că veacul de om, în raport cu veacurile, se (pe)trece tare aproape "de graţia maternă a misterelor". Tocmai de aceea, pe calea culturii nimic nu este întîmplător şi, începînd de la "poarta" ei, totul are semnificaţie (iar cultura încrustată în taina minţii are rol apotropaic, ea tezaurizînd şi învăluind în eminenţă însuşi sufletul şi destinul individului, al neamului). Aşadar, cultura ne introduce (trebuie să ne introducă) şi "în perimetrul memoriei"; în cultură noi descoperim şi trăim aievea miracolul vieţii, miracol şi "proba de foc" în care "ne naştem elevaţiei şi ne-uitării"... Pr. Iosif Zoica-Teiuş este consilier cultural la Arhiepiscopia Ortodoxă din Alba Iulia.