Fotografie

Libertatea complică viaţa socială de vreme ce-i restituie complexitatea şi îi detonează virtualităţile. Ea împovărează individul cu dificultatea unor opţiuni faţă de care exerciţiul, sub dictatură, a "servituţii volutare" poate părea dezirabil. Complică libertatea şi viaţa culturii? Indiscutabil că da şi am constatat asta după reapariţia timid-haotică a democraţiei. Numai că ne-am înşelat asupra vocabularului folosit. Democraţia e un sistem construit, nu o cădere gravitaţională în vidul apărut odată cu prăbuşirea vechiului regim. Nu te afli în democraţie pentru că nu te mai apasă tirania, ci pentru că reuşeşti să generezi o majoritate favorabilă acestui tip de organizare comunitară. Nimeni nu mai dorea după ’90 scleroza mortuară a ceauşismului terminal, dar aproape nimeni nu era dornic (sufleteşte) şi nici pregătit (mental) pentru generarea de noi reguli bazate pe alegeri asumate, asocieri raţionale şi competiţie loială. Asemenea reguli au fost mimetic preluate din Occidentul (de)mitizat, fără să devină parte a imaginarului nostru naţional, ci doar ornament, sursă externă de legitimitate, fantasmă compensatorie. Convertirea vechiului regim într-un aranjament democratic s-a istovit sub inerţia reţelelor şi a practicilor moştenite, lucrînd în societate numai ca sursă de iluzii şi contrafaceri periculoase. Democraţia "originală" " pe care greşit o denunţasem ca democraţie "lacunară" " a produs finalmente doar un soi de conformism ipocrit, sub a cărui pavăză ne-am reciclat laşităţile şi ne-am justificat defetist pasivitatea faţă de "binele comun". Neşansa noastră constă în faptul că am început să adoptăm democraţia într-un moment istoric caracterizat prin rapida eroziune a valorilor consacrate de capitalismul secolului al XIX-lea. Industrializarea, sindicalismul, corporatismul, catolicismul post-conciliar, eliberarea sexuală, emanciparea femeilor şi noua revoluţie tehnologică antamată în anii ’80 au ajuns la noi doar ca himere, ecouri vagi, mode snobate sau obiective irealizabile. Patologiile democraţiilor crepusculare au trecut, în schimb, toate barierele şi ocupă, acum, centrul simbolic al vieţii politice româneşti. Încarnăm contradicţia capitalismului fără burghezie, a revoltei fără obiect şi a libertăţii fără subiect. Nici o idee majoră nu curentează sfera noastră culturală. Presa e o fabrică de non-ştiri supralicitate delirant. Am ajuns la domnia oricui şi la arbitrariul lui orice, fără să fi trecut " decalat, dar organic " prin fazele de maturizare şi rafinată decadenţă specifice societăţilor occidentale. Articularea statului modern a fost paradoxal deviată prin efortul de integrare europeană. În loc să ne consolidăm instituţiile (de la structura Guvernului, pînă la finalizarea unui adevărat Dicţionar al limbii române), am hipertrofiat un sector public vetust, atins de corupţie şi ros de incompetenţa garantată prin contraselecţie. Dezmembrarea ierarhiilor tradiţionale atrage imposibilitatea recursului la măsuri "efective". Vă puteţi confirma această lamentabilă evidenţă observînd impotenţa "autorităţilor" în gestiunea crizei economice. Nici un "actor" politic nu-şi asumă realmente dureroasa terapie de austeritate recomandată din exterior (prin FMI şi ceilalţi aliaţi transcendenţi ai nemerniciei noastre). Frica de a pierde aşa-zisa putere inhibă curajul de a secţiona rădăcinile răului acumulat pe durata "tranziţiei". Vom trăi puţin şi prost sub toxicitatea acestui rău endemic: sumă de improvizaţii, tergiversări şi stoarceri fanariote de resurse delapidate. Soluţii pentru a evita naufragiul? Da, există. Una ar fi radicalizarea intelectuală a elitelor şi teoretizarea unui proiect politic alternativ. Totul trebuie reinventat. Cealaltă e de găsit în Biserică, singura entitate care, suspendată deasupra timpului, poate influenţa moral starea de spirit a maselor. Nu propun vreun Woodstock pravoslavnic şi nici un Mai ’68 cu priveghi, ci o trezire smerită şi nemiloasă cu hipnotica prostie în care ne complacem.