Femeile cu hainele de cenuşă

Le cunosc de şase ani. Pe unele le ştiu după nume, pe altele după fizionomie şi, chiar dacă sînt 30 la număr, par a fi o unică fiinţă topită în oasele şi sufletul fiecăreia dintre ele. S-au adaptat locului şi şi-au împletit sufletul pe crucea smereniei, asemenea iederei încleştate de secole în zidurile mănăstirii. E rînduială dumnezeiască se spune, aşa a fost de cînd lumea s-a zămislit şi aşa trebuie să fie pentru unii dintre noi. Pentru cei mai mulţi dintre mireni, femeile cu hainele de cenuşă sînt umbre aşternute pe feţele sfinţilor de pe pereţii mănăstirii, care par vii într-o zi neprihănită de vară caldă ori, spre seară, la apusul soarelui în culcuşul munţilor. Atunci e cel mai frumos. Atunci simţi că ai un suflet care se trezeşte de nu-ştiu-unde la auzul bătăilor de toacă, al clopotelor, armonizate cu dangătul prelung al tălăngilor de la grumazul vacilor venite de la păscut. Picătura de ecou divin se dizolvă în linişte desăvîrşită în oceanul de rezonanţe pămînteşti, se amestecă lent... o parte se picură în venele păcătoşilor care o cer atunci, pe moment, iar restul rămîne deoparte, de rezervă, la vreme de nevoie. Preaplina bunătate venită din înalturi e răsplătită de măicuţe după rînduială călugărească - cu slujbe adînci dimineaţa şi seara, post şi mănunchiuri de lumînări aşternute la picioarele sfinţilor. Cînd vine timpul, îşi găsesc tihna sufletului şi în muncă: la fîn, în grajduri la animale, pe ogoare, la prăşit, la dereticat în bucătării şi chilii, în grădinile cu trandafiri ori la stupine. Se adună grupuri-grupuri, ca nişte furnici, şi muncesc cot la cot, în soarele lui cuptor ori pe frig aprig, alături de oamenii din sat, veniţi să ajute la cele trebuincioase gospodăriei. Seara, cu trupurile stoarse se urmăresc una pe alta, în şir indian pînă în biserică, iar acolo se aşază la rugă, în mare taină şi linişte. De-abia după ce îşi pun fiecare în parte sufletele pe ştergare albe, cusute cu firul pocăinţei, drept mulţumire pentru ziua care s-a sfîrşit, surorile mai tinere le ajută pe cele îngreunate de bătrîneţe să se ridice şi pleacă. Încuie după ele uşa masivă din lemn, încinsă cu dantelării de fier. Îşi afundă şoşonii negri în colbul dalelor din curtea mănăstirii, spulberat de vîntul nopţii. În zilele ce urmează trebuie să vină iarăşi la rugăciune, că doar aşa vor ajunge să lase o urmă, chiar la propriu, în pavajul curţii, de-acum lustruit de-atîta umblătură. Cînd o măicuţă moare, i se face mormînt în spatele mănăstirii, sub o pătură de flori, să rămînă cît mai aproape de celelalte. O parte din suflet rămîne pe pămînt şi rîde din spatele frunzelor verzi-cerate ale iederei, din zidurile măcinate, şi ale florilor curţii. Numele ei este pomenit mereu şi drumul de dincolo îi este luminat de candele aprinse. Paşii îi rămîn pe dale şi nu de puţine ori se întîmplă ca o fată oarecare, venită să se călugărească, să-şi potrivească măsura piciorului în ei. După un timp, locul celei plecate este luat de cea venită. E o lege nescrisă. E o lege care se simte şi se îndeplineşte fără crîcnire. De strajă la porţile cerului "O mai ţii minte pe măicuţa Varvara? Cînd era domnişoară şi vă plimbaţi amîndouă pe drum, duminica? Avea părul lung, lung." Fetiţa de vreo nouă anişori îşi îndreaptă baticuţul roz pe frunte, nedumerită, dă din cap dezaprobator. Şi îşi mai netezeşte o dată rochiţa albă, de dantelă. Nu îşi aduce aminte de ce-i spune mama şi nici pe măicuţa tînără şi îmbrobodită de i se vede doar nasul, parcă nu şi-o poate închipui mergînd aşa, slobodă, pe drum, cu părul în bătaia vîntului. Ochii călugăriţei se înmoaie şi privesc în gol peste creştetul fetiţei. Tinereţea. Rămîne o vreme statuie cu gîndurile derulîndu-i-se dezordonat în minte ca într-un film franţuzesc. Le numără nervos pe mătănii, ca şi cum ar încerca să le fure trecutului pentru un prezent etern. Scîncetul pruncului din braţele mamei o face să tresară uşor. Micuţul plăpînd, adormit de lumina amiezii, prea puternică pentru firimiturile lui de ochişori, zăvorăşte definitiv între pleoape licărul stins, sfărîmat de genele femeii în negru. O primeşte înăuntrul lui căptuşit cu iţe de bunătate şi o transformă în lumină curată. Faţa micuţă, rotundă se preschimbă toată în zîmbet. Pe dată, chipul fraged şi senin îi redă măicuţei Varvara culoare în obraji, zîmbet smerit pe buze, mîna calmă, mulţumită, în sutană. În mănăstire, zumzetul vorbelor nu mai conteneşte. E sfîrşitul slujbei. Un bătrîn cu capul nins de flori de cireş îşi apleacă ochii miopi în palma zdrenţuită, să ia fărîmă de anafură. Cu mîna cealaltă îşi sprijină cîrja de faţa sfîntului Gheorghe şi îşi face cruce mare, evlavioasă, pe pieptul slab. "De-amu’, ce-o mai vrea Dumnezeu... Nu mai e mult nici pentru mine", şi se lasă înghiţit de lumina de la intrare, furişată pe uşa masivă de stejar. Maica Lucia Şi-a zidit viaţa între pereţii mănăstirii, de la 16 ani, de bunăvoie, din dragoste nemăsurată pentru Dumnezeu. Acum are cu mult peste vîrsta la care s-a călugărit. Se trage din familie bună, cu părinţi şi fraţi vrednici de laudă. Mărunţică, maica Lucia te întîmpină oricînd cu zîmbet copilăresc şi ochi plini de bunăvoinţă. Te cuprinde în braţe şi îşi lipeşte faţa netedă de a ta, în semn de preţuire, ca şi cum pentru ea toţi oamenii ar fi o rudă regăsită după mult timp. Se legănă de pe un picior pe altul, gesticulează rapid, te ademeneşte în chilie şi nu se lasă pînă nu-ţi strecoară în căuşul palmei o cruciuliţă sfinţită. De bomboanele neasemuit de dulci ai parte imediat după, şi pînă la plecare te încarci cu sfaturi înţelepte, glăsuite în cuvinte puţine, măsurate. Şi de miros de mir parfumat la tîmple. O fiică tînără a mănăstirii, cu ochi de culoarea turcoazului, îşi caută de treabă într-un cerdac umbros, printre muşcate multicolore. O altă furnică îşi cară povara pe sub o placă de ciment, printre fire de iarbă crescute buruienos. Se opinteşte lîngă un bolovan leşinat la soare. Se fereşte, în drumul ei, de talpa nemiloasă a unui turist cu un aparat de fotografiat în mîini, pînă cînd găseşte loc să-şi tragă sufletul la muşuroiul din spatele tufei de trandafiri. Bătrînul din mănăstire îi priveşte curios pe domnii care vorbesc o limbă străină de graiul molcom bucovinean. Frămîntă cîteva vorbe pe buze şi îşi vede de drum. Mai e mult. Un alt grup de turişti străini se interesează în stînga şi-n dreapta de maica ghid. "Vatra Moldoviţei monastery..." Pentru maica Tatiana oamenii care o ascultă zi de zi vorbind cursiv în limbile engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă sînt ca şi copiii pe care i-a învăţat odată, demult, la şcoală. Le explică pe înţeles, îi ademeneşte cu povestiri interesante, presărate cu pilde înţelepte şi sfaturi de viaţă. De fiecare dată e altfel, de fiecare dată ghidează şi pătrunde adînc în minţile şi sufletele oamenilor, într-un fel aparte, cum numai un bun slujitor al celor sfinte, pedagog, psiholog şi intelectual laolaltă poate reuşi. Gesticulează şi învăluie în cuvinte şi zîmbet măsurat toată suflarea flămîndă să afle măcar o parte din misterul locurilor în care Petru Rareş a ales să înalţe lăcaş de rugăciune, spre lauda cerului şi mulţumirea oamenilor. Oficialităţi, ambasadori, feţe bisericeşti, intelectuali şi oameni simpli, toţi deopotrivă se lasă pătrunşi de cuvintele frumoase şi pline de învăţătură ale maicii ghid. Mărturie stau mulţumirile venite din partea acestora şi zecile de scrisori primite zilnic din toate colţurile lumii, mîzgălite în limbi diferite. Le primeşte şi răspunde la ele cu acelaşi entuziasm cu care acceptă jucăriile de pluş sau păpuşile din ceramică, aranjate soldăţeşte pe patul din chilie. Dincolo de recunoştinţa oamenilor şi împlinirea sufletească a lucrului bine făcut, este siguranţa alegerii drumului cel bun. Cîţi dintre noi, bogaţi sau săraci, deştepţi sau proşti, frumoşi sau urîţi, sînt cu adevărat multumiţi de soarta pe care o au şi de ceea ce sînt şi fac? Poate aici e marele cîştig a celor ce-şi duc zilele în tăcere, în muţenie desăvîrşită, la fel ca zidurile între care vieţuiesc şi care îi feresc de cele urîte şi slute ale lumii de afară. Nu e fugă, nici laşitate, e doar cădere lină cu braţele deschise într-un hău luminos, plin de mister care nu se lasă descoperit decît de cei pregătiţi să-l cunoască şi să-l accepte. Un alt fel de tablou O doamnă cochetă cu pantaloni trei-sferturi, de vară, cu unghiile vopsite mai roşu decît culoarea părului, îl roagă pe bătrînul din biserică să-i facă o fotografie. Îi place straiul alb, cu care este înveşmîntat, şi bundiţa de dihor adusă peste umeri, pe spatele uşor încovoiat. Bătrînul n-are timp de fandoseli şi priveşte încurcat la doamna care îi zîmbeşte cu gura largă, din spatele măştii de fard. "Lasă-mă, cucoană, să-mi văd de drum!", replică moşneagul la insistenţele femeii care stîlceşte cuvintele în romÈneşte. Nu se lasă pînă nu îi sună mai ceva ca o alarmă de maşină telefonul din geanta aurie. Bătrînul profită de ocazie şi se lasă înghiţit de umbra iederei de la intrarea în mănăstire. De partea cealaltă îl aşteaptă deşertăciunea... Privită de peste umăr, curtea mănăstirii Moldoviţa pare un furnicar de oameni însetaţi după ultimul strop de milă şi îndurare, mai ales în zilele de sărbătoare. Scăldată în soarele verii, se arată ochilor asemenea unui tablou pictat de o mînă invizibilă, talentată. Maica stareţă stavroforă Benedicta împarte în stînga şi-n dreapta binecuvîntări, oamenilor care îi ies în cale. Pentru ei, mai e timp. Clepsidra vieţii cerne nisipul zilelor cu răbdare. Pentru mortul de pe catafalc care trece prin faţa zidurilor, nu. Şi pare om tînăr... "Nu mai e mult nici pentru mine...", îngînă într-un oftat prelung bătrînul cu capul descoperit în bătaia vîntului...