Europa trebuie să parieze pe forţa diversităţii - interviu cu Paolo NASO

- interviu cu Paolo NASO, directorul revistei Confronti - Scriitorul marocan Tahar Ben Jelloun scria recent într-un interesant articol publicat în cotidianul Le Monde despre o "fragilitate" crescîndă a lumii islamice - aspect care ar explica şi reacţiile atît de vehemente, de agresive chiar, faţă de orice atitudine critică. Într-adevăr, astăzi lumea islamică este mai divizată ca niciodată. Însă şi Occidentul se confruntă cu această situaţie: fragmentarea este incontestabilă, îndeosebi în legătură cu strategia care ar trebui adoptată în raportul cu musulmanii. Nu cred în exigenţa coaliţiei lumii creştine şi occidentale împotriva celei arabe şi islamice ci, mai degrabă, în necesitatea creării unei alianţe între persoanele care - indiferent căreia dintre cele două religii îi aparţin - înţeleg urgenţa promovării convieţuirii paşnice, a dialogului şi a cooperării dintre popoare şi culturi. În acest sens, consider că fundamentalismul religios are o matrice cît se poate de îndoielnică, de eronată, atît din punct de vedere teologic, cît şi în ceea ce priveşte concepţia despre Dumnezeu. Întrucît are la bază ideea unui Dumnezeu violent, exclusivist şi agresiv. Comunităţile de credinţă nu au făcut, după mine, tot ceea ce le stătea în putinţă pentru a demonstra lipsa de validitate a acestor ideologii şi curente de gîndire. Pentru a depăşi criza actuală este esenţial să privăm fundamentalismul tocmai de apa în care înoată. Căci mizeria, injustiţia şi violenţa creează un mediu propice dezvoltării fundamentalismului. În al doilea rînd, cred că trebuie să se încerce recuperarea componentei specifice mişcărilor fundamentaliste, şi anume cea tradiţionalistă. Mişcare care nu este în mod neapărat violentă şi agresivă. În al treilea rînd (şi acesta este lucrul cel mai important), trebuie să explice şi să se înţeleagă odată pentru totdeauna că Dumnezeu este Domnul iubirii şi sîntem chemaţi, în numele său, la fraternitate. Cu alte cuvinte, dialogul şi educaţia în spiritul dialogului reprezintă un instrument ideal pentru a combate orice tip de fundamentalism. Dialogul va putea recăpăta forţă şi vigoare, căpătînd atributul de "autentic", numai graţie unei comunicări însufleţite, vii, din inimă, nu printr-o comunicare dictată de o curtoazie rece. Ce gesturi concrete ar putea fi relevante pentru realizarea dialogului dintre creştini şi musulmani? Întrucît ne aflăm la puţin timp după luna Ramadanului, cred că acest moment reprezintă timpul ideal pentru a invita nu numai liderii lumii catolice, ci şi baza acesteia la un dialog autentic, nu la modul teoretic, ci practic, cu credincioşii musulmani în carne şi oase. De pildă, luna octombrie, vremea Ramadanului, ar trebui să fie utilizată ca un timp de întîlnire şi de cunoaştere reciprocă. Îmi place ideea unei colaborări active dintre creştini şi musulmani, în sensul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale atîtor tineri din oraşele noastre. Mă gîndesc la centrele de întîlnire adresate mai ales tinerilor, ca spaţii în care să se poată cunoaşte, dar şi să poată colabora în legătură cu iniţiative culturale şi de distracţie. Am reuşit deja să avem o intensă colaborare în domeniul universitar între facultăţile teologice creştine şi instituţiile superioare islamice, îndeosebi în Europa. Recent, s-au împlinit 20 de ani de la prima Întrunire Inter-Religioasă de Rugăciune pentru Pace de la Assisi, dorită atît de mult de Papa Ioan Paul al II-lea. O aniversare stînjenitoare, întrucît îi constrînge pe catolici şi pe musulmani să constate distanţa dintre Assisi şi Regensburg. Papa a precizat că faptul de a fi citat textul medieval nu exprimă în nici un caz gîndirea sa. De acord; însă, în acest caz, mă întreb: "Care era sensul acelor fraze?". Nu ar fi fost poate oportun să se amintească, de asemenea, faptul că şi creştinismul, la rîndul său, s-a "pătat" de comportamente iraţionale, violente, de abuzuri? De ce să nu pomenim nici un cuvînt despre cruciade şi Inchiziţie? Dacă ar fi făcut-o, Papa ar fi putut echilibra grosolana afirmaţie medievală, lansînd astfel un apel la înţelegere reciprocă, îndemnîndu-i pe toţi credincioşii - creştini şi musulmani - să depăşească controversele şi disputele trecutului. În absenţa acestei echilibrări, cuvintele Papei - chiar şi aşa, sub acoperirea unui citat de acum 700 de ani - au fost interpretate ca o acuzaţie directă adusă credinţei islamice: o traumă, o lovitură dură adresată lumii islamice care, cel puţin din 1986, a găsit în episcopul Romei un interlocutor şi un liman. Care este dimensiunea rolului laicilor în Italia? Laicul reprezintă numai un cotizant în cadrul Bisericii sau transcende acest aspect, implicîndu-se în mod efectiv în contextul eclezial? Tema laicilor reprezintă o temă extrem de importantă pentru lumea catolică, revenind în discuţie în mod periodic. Momentul în care a explodat acest subiect în Biserica Catolică l-a constituit, fără îndoială, Conciliul Vatican al II-lea. Laicii au o funcţie extrem de importantă în viaţa Bisericii, atît din punct de vedere doctrinar, cît şi al organizaţiei ecleziastice. Imediat după Conciliu, tema spaţiului laicatului a devenit extrem de relevantă, traversînd însă, în anii următori, o zonă de umbră. Se pare că elanul inovator al laicatului din anii ’80-’90 s-a stins într-o anumită măsură, Biserica instituţională, episcopală, fiind cea care a căpătat întîietate. Judecînd însă la lumina recentei dezbateri cu ocazia Conferinţei Episcopale Italiene desfăşurată la Verona, putem remarca un laicat extrem de dinamic, care solicită spaţii, care doreşte să se propună nu numai în calitate de nucleu de militanţi din cadrul Bisericii Catolice, dar, îndeosebi, ca o forţă vitală, care să participe şi la nivel decizional în viaţa eclezială. În consecinţă, laicatul catolic are astăzi anumite valenţe ecleziologice (mă refer îndeosebi la modul de guvernare), constituind o temă pe care Biserica va trebui s-o abordeze cu o anumită urgenţă. Aţi putea realiza o comparaţie între rolul laicilor în lumea catolică şi cea ortodoxă (în care rolul mirenilor pare a avea o valenţă minoră)? Nu ştiu dacă sînt în măsură să fac o comparaţie precisă. Însă, cu certitudine, în lumea catolică şi, mai ales, în cea protestantă, tema laicatului a explodat în termeni foarte vehemenţi. Nu mi se pare că s-a întîmplat acelaşi lucru în Biserica Ortodoxă. Cu ocazia reformei protestante, laicatul s-a vădit a fi o mare temă ecleziastică; în secolul al XVI-lea, Luther a elaborat principiul sacerdoţiului universal al credincioşilor. Biserica Catolică a refuzat să accepte acest principiu în epoca contrareformei, în schimb, cu ocazia Conciliului Vatican al II-lea, centralitatea rolului laicilor a căpătat spaţiu. În acest context, sînt neîndoielnice ecourile şi influenţa temei sacerdoţiului universal din lumea protestantă. În schimb, Biserica Ortodoxă a trăit, mai ales la nivelul organizării, experienţa unor decenii de mare dificultate, iar acestea sînt teme care necesită vreme îndelungată pentru a se putea defini şi preciza. Consider însă necesar să privim cu atenţie la anumite presiuni şi semnale din ce în ce mai intense în lumea ortodoxă, în sensul unei viitoare valorizări a dăruirii, a vocaţiei şi a serviciului pe care laicii îl pot oferi Bisericii. Ce misiune revine laicilor în Biserică, în contextul actualei Europe seculare? Termenul "laic" este un termen ambiguu. Dacă ne referim la laici în calitate de credincioşi nehirotonisiţi, persoane care nu aparţin deci tagmei preoţeşti, este evident rolul lor decisiv în Biserică. Şi acest lucru întrucît au posibilitatea de a face să trăiască Biserica în afara Bisericii: în şcoală, în societate, în cadrul diverselor profesii. În consecinţă, laicii reprezintă însăşi Biserica, însuşi sufletul profund al Bisericii care trăieşte în oraşe, în mijlocul lumii. Cît priveşte cealaltă accepţiune a termenului "laic" - şi anume: cel care nu crede, nu se implică, nu face o opţiune de credinţă, se află în afara religiei - consider că menirea societăţii rezidă în a fi spaţiu al tuturor, atît al persoanelor care cred, cît şi al celor care nu cred. Deci, în acest sens, societatea are nevoie de reguli clare, în măsură să le confere celor din ambele categorii posibilitatea de a fi "cetăţeni". Şi, în acest sens, laicitatea reprezintă o valoare puternică, primordială în orice societate democratică. Am luat parte acum cîteva luni la un forum în cadrul căruia participanţii - prestigioşi filozofi, economişti şi politicieni europeni - se întrebau, avînd în vedere criza "bătrînului continent", în legătură cu "o nouă raţiune pentru Europa". În ce ar consta aceasta? Noua raţiune pentru Europa rezidă în vechea sa raţiune de a fi, şi anume: ideea unei comuniuni de destin, a unei coeziuni în jurul unor valori fundamentale, precum: democraţia, libertatea, laicitatea, respectul drepturilor umane. Europa nu trebuie să renunţe la aceste valori, ci trebuie să le interpreteze în raport cu noii cetăţeni europeni care provin astăzi din Africa sau Asia. Istoria Europei a fost dintotdeauna o istorie a întîlnirii dintre culturi şi religii diferite; o Europă a întîlnirii cu diversitatea - Nord şi Sud, Apus şi Răsărit, Europa mediteraneană şi cea continentală, Europa catolică şi cea ortodoxă sau protestantă. Originalitatea Europei a rezidat tocmai în capacitatea ei de a paria pe această forţă a diversităţii. Dacă aceste caracteristici intrinseci aveau valoare şi funcţionau în secolul al XV-lea (în pofida numeroaselor conflicte şi războaie ale religiilor), este neîndoielnică valoarea lor astăzi, într-o lume din ce în ce mai integrată şi mai globalizată. Să înţeleg deci că pledaţi în favoarea "metisajului", concept care, în ultima vreme, a învrăjbit atît de mult taberele politice în Italia? Îmi place mai mult conceptul de "metisaj" decît cuvîntul. Iubesc ideea conform căreia întîlnirea dintre culturi generează şi îmbunătăţeşte convieţuirea. Precum şi faptul că dialogul, întîlnirea deschid, de asemenea, noi perspective societăţilor, împrospătîndu-le, înviorîndu-le. Credeţi că se poate vorbi astăzi de un "islam european"? În această privinţă, consider a fi importantă promovarea unui spirit de integrare. De pildă, un islam care doreşte să devină italian trebuie să accepte legile, prevederile Constituţiei din Italia, precum şi principiile laicităţii, ale pluralismului, drepturile femeilor, libertatea de expresie: cuceriri ale civilizaţiei occidentale. Consider că, pe de o parte, a înţelege persoanele care provin dintr-o cultură diferită, iar, pe de altă parte, a se integra şi a respecta legile ţării de adopţie reprezintă mari provocări la care vremurile prezente ne obligă să răspundem, fie că sîntem cetăţeni europeni autohtoni sau imigranţi. Din nefericire, imamii din Italia sînt slab pregătiţi, nu au conştiinţa culturii Occidentului, adesea cunoştinţele lor despre Apus limitîndu-se la cruciade şi la războiul din Irak. Consider a fi un proiect interesant crearea în Italia a unor centre de formare a imamilor, pregătire care să se bazeze pe principiul universalităţii drepturilor omului. a consemnat Claudia STĂNILĂ